Femei vitruviene. Renascentiste. Factotumice. Eu am fost una dintre ele. Ce, nu mă pot pensa singură, vopsi-n baie şi nu-mi pot eu atinge oasele, în drumul prea adânc spre manichiură? Haida de! Cine să poată mai bine decât mine?
Ei, specialiştii. Dar pe ăştia i-am descoperit când am început să obosesc, nu mai devreme. Şi când nu mi-a mai ajuns timpul. Totuşi, nu m-am tuns singură niciodată. Am şi eu limite.
După ce m-am mutat din cartier şi mi-a fost ruşine să-l rog pe păr-stilist să vie după mine la aproape capătul Pământului, am căutat şi loc de „păruire“. L-am găsit la Târgovişte, recomandat de frate-meu, care se tunde acolo.
Un salon al unei familii tinere, nişte oameni veseli şi foarte mişto. Când te duci la ei, ştii c-o să fie o plăcere de la cap la coadă. Uneori, sun pentru programare, dar nu mereu. Însă ei mă primesc tot timpul, nu ştiu cum reuşesc să-mi facă loc, dar nu m-au refuzat niciodată.
Însă asta-nseamnă că uneori mai şi aştept. Aşa că nu plec la salon fără o carte niciodată. La prima aşteptare, coafeza m-a-ntrebat dacă n-aş vrea să trec pe la cosmetică, să se mişte timpul mai bine. Mi-am zis că n-oi muri şi-am intrat în cabinet.
Acolo, o fată frumoasă şi zâmbitoare. „Ce-aţi vrea să facem?“. E, nu mare lucru, să zicem că putem începe cu un pensat, că a venit timpul profesionistului, nu? M-a-ntins şi s-a apucat de treabă. Şi-am început să vorbim, că doar nu eram mute.
Mi-a spus că e dintr-un sat de departe, că a făcut şcoala de cosmetică şi şi-a găsit de lucru în Târgovişte, unde a-nchiriat şi un apartament. Că-i place enorm meseria ei, nu refuză niciun client, chiar dacă asta-nseamnă să stea deseori peste program. „Acasă ce să fac?“
Plus că-i place mult la serviciu fiindcă patronii nu se poartă cum ştie ea că fac majoritatea. Că sunt oameni buni şi datorită lor i se mai ostoieşte şi dorul de familie. Se duce, când termină munca, acasă şi citeşte. Mult. Lucru care se observa lesne din felul în care fata vorbea.
„Târgoviştea e oraş universitar, micule. De ce nu dai la facultate?“, am întrebat şi eu într-o doară. „Nu-mi trebuie facultate, doamnă. Îmi place meseria mea. O iubesc. Nu mă văd făcând altceva. Sunt bucuroasă că acum pot să vă pensez, că stăm de vorbă. Îmi place când amestec ingredientele pentru măştile de faţă, citesc mult şi despre ce e nou în domeniul cosmeticii. Sunt foarte mulţumită cu viaţa mea.“
În timp ce-am purces la admirat fata frumoasă, mi-am amintit că eu, la vârsta ei, aveam o dilemă mare: să mă duc la facultatea pe care-o vor ai mei sau la care vreau eu? Şi m-am dus la a lor, dar degeaba. Asta n-a-nsemnat decât un mare, mare ocoliş în viaţa mea. Pentru că n-am ştiut ce vreau, pentru că mai multul poate fi cel mai mare duşman al multului. La fel ca-n raportul mai binelui cu binele. Dar nu mereu.
Mi-ai amintit de Steluța mea.
Nicio hairstylistă, niciun sclifosit din București nu m-au tuns ca ea.
Steluța, în primul rând, știa să asculte. Nu făcea pe mine al 23232-lea avatar al aceleiași tunsori. Nu. Ea chiar avea priceperea de a mă reda, de a mă face recognoscibilă mie în oglindă. Ah, și știa și să asculte părul. Îl cerceta bine, ca să-i afle cătarea, abia apoi potrivea forma la fond.
Un soi de sfială față de profesie cum n-am văzut la autosuficienții ăștia fandosiți. Era și ea încântată pentru că-i ceream, zicea ea, chestii noi. Continua să învețe.
Ani de zile m-am tuns numai la ea, ori de câte ori mă duceam la Craiova. Am urmat-o printr-o grămadă de saloane. De vreo câțiva însă, n-am mai dat de ea. Și-a schimbat numărul de telefon, salonul s-a închis, în fine, am pierdut-o.
Nici Steluța n-a mers la facultate, iar Craiova este și ea centru universitar.
Nora, mă bucuraşi, ca mereu.
Bucurie din bucurie.
Auzi, ai program diseară?
Uof, amu’ venii. Avusei o-ntâlnire de serviciu, prelungită. Am răcit rău şi mă simt pe măsură.
Voiam să te iau la Moby Dick.
Altădată.
Fă-te bine.
Merci.