Când sunt mici, mici, li se spune crize de tantrum. Te tăvăleşti, dai din picioare, rulezi lacrimi lungi şi urli. Trec, cel mai adesea, cu ciocolată, indiferent ce i-a cauzat. Te faci un pic mai mare, înveţi să spui Nu vreau!. Tonul e mereu ferm-imperial. Oricum, ai două stări: dulce şi strigătoare.
Te duci la şcoală şi-aştepţi, ei, sigur că tu nu ştii asta, s-ajungi adolescent. În timpul ăsta, te împrieteneşti cu anumite obiecte. Alea care nu vor… treaba lor. Nu scapă întregi din mâinile tale. Câteodată-ţi pare rău, dar nu-ţi arăţi atâta slăbiciune. Eu crăcănam ace, mari, de siguranţă, le înroşeam la flacăra ochiului de aragaz şi remodelam interiorul mânerului frigiderului. Mirosul de plastic topit e de-a dreptul euforizant, ce, nu ştiai?
Ţi se pare că eşti mare de-acum. Îţi permiţi să ai draci pe tine. Nu-ţi place cum îţi stau hainele, cum te transformi în altcineva, cum oftezi degeaba. Îţi ţii cu greu ochii-n picioare, lumea-i cam proastă, las’ că şi urâtă. Mâini în buzunare, desene compulsive, fond de ten de ambe sexe, zvâc şi lene.
La douăzeci de ani, dracii sunt generoşi, ai viitoru-n faţă. Aşa zice lumea, aşa te simţi şi tu. Orice nu e ca tine devine o dramă pentru care nu există locuri sau timpuri dedicate spre a se consuma. Dacă ai noroc şi n-ai ajuns aici timid, eşti bun de spaimă pentru oricine te contrazice. Ştii tot şi spui ritos ce crezi. Eşti crud, nu-ţi place, ăştia zâmbesc condescendent, te invidiază că-ţi bate toată inima prin geaca de piele. Nişte rataţi, dă-i dracu’!
Ai împlinit treizeci de ani şi n-ai dormit azi-noapte. Iei lupa şi-o pui în oglindă, nu vezi nimic, dar te simţi revolut şi creponat. Nu-i bine. Ai şcoală, visezi experienţă, nu eşti singur în casă, e reconfortant. Totuşi, clepsidra cine-a dat-o cu cracii-n sus? Şi de ce ticăie precum deşteptătorul? Mă rog, tu nu eşti ca ăia bătrâni, nu te deprimi, ai auzit că-ţi cade părul de la depresie şi faci şi laba-gâştii.
Foto: Narcis Pop
35? Stai bine, începi să nu mai ai senzaţia că-ţi merg singuri pantofii, îţi spui mai rar Nu ştiu şi, oricum, nu te mai răsteşti la tine când te prinzi la colţ, au început să-ţi iasă primele fire albe ale autosuficienţei de Ev Mediu. Când ai draci, te doare capu’, semn de trecere. Nici măcar nu mai tremuri, însă, în schimb, faci o mică criză de tahicardie ori o extrasistolă discretă ca o rândunică pe care nesimţiţii ăştia o numesc atac de panică. Nişte proşti.
Te duci spre patruzeci sau treci deja prin ei târâș. Când? Habar n-ai. Te-ai înmuiat de tot, ca salcia. Prea mult zgomot, culori stridente, parfumuri în exces, faci sport, sigur că nu de ieri, de azi, te-nşurubezi cu patimă-n birou. La-ntoarcere, în pat. Aceeaşi mişcare, scop ioc, rutina-i salvatoare, nu cum credeai pe timpuri. Când erai tânăr, nici nu ştiai că eşti, acum îţi tot spui asta de câte ori te superi. Ţi-ai luat şi obiceiul să-ţi fii ţintă, c-ai citit tu că nimic nu e atât de grav, noi avem perspective deformate de stres şi de frustrare. Cuvintele astea două, goliciuni neobrăzate, sunt sunetele de fundal. Ai, faci, vrei, poţi. Gata. Ce, s-a fericit cineva din mai multe verbe? Când te mai curtează, fără spor, e drept, dracii clasici şi cinstiţi, doar ţi se răcesc niţel mâinile. Nici nu mai baţi din picior, nici vorbă să te dai cu curu’ de pământ, te-ntorci cu spatele la tine şi-aştepţi să treacă, să plece ori să se transforme. Asta, aşa, în mare. Uneori mai şi râzi, nu-i rău, dar de ce faci febră mandibulară dup-aia? Ţi s-a făcut poftă de tine? Mănâncă o frunză de lăptucă, ia cu lămâie şi piper. Să-ţi treacă. Toate trec. Mai departe nu mai ştiu.
Eu îmi spun mai des “nu ştiu”. Parcă din ce în ce mai des.
Bucură-te!
Am voie pe aici ?
Bine, dar foarte bine-ai venit! Mi-a fost dor de tine!