Nervii nervilor noștri

Sper că nu și în veacul veacului, ca-n celebrul testament domnesc. Dar, dacă nu suntem atenți, se poate și asta. Da, sigur că suntem diferiți, că unii dintre noi sunt mai ușor de-aprins în furie și mai degrabă vărsători de vorbe grele decât alții. Dar nu suntem nici noi doar propriile sedimente ale propriilor vieți fiindcă n-am ieșit din nimic, n-am trăit în medii aseptice, n-am fost suspendați deasupra lumii.

Cred că-n noi sunt din păcate prea bine așezate și prea greu de sfărâmat și de aruncat sedimentele părinților noștri, ale părinților lor și-ale părinților părinților lor, cine știe până cât de departe în urmă. Mă supăr tare atunci când copilul meu se-nfurie, atunci când îi ies din gură grozăvii, dar nu pot să nu recunosc în ele furia mea, grozăviile mele, spuse ori nespuse. Eu știu că fata a simțit și nervii mei nemanifești, abținerile mele de la a spune vorbe grele, a simțit cum s-au spart de pereții inimii mele toți nervii mei. Iar nervii ăștia au contaminat copilul, l-au cotropit și l-au făcut să aibă momente când dă peste el însuși din cauza furiei pe care un copil n-are cum să știe s-o strunească, de fapt s-o transforme, fiindcă acolo este o forță, o energie extraordinară, o energie negativă care poate fi întoarsă pe dos și făcută energie bună.

Când îmi văd copilul pierdut în propria furie îmi amintesc că eu n-am îndrăznit când eram copil nici măcar să mă gândesc c-aș putea vreodată să-mi manifest furia. Nu, nu m-a amenințat nimeni, nu mi-a interzis nimeni asta, dar lucrurile stăteau în așa fel încât furia manifestată era considerată a fi ceva nefiresc, ceva la limita patologicului, dacă nu chiar trecând granița către nebunie. Când ceva mă enerva groaznic, strângeam din dinți, înghițeam în sec și-mi dădeau lacrimile, iar corpul începea să-mi tremure tare. În timp, am învățat să-mi controlez acest tremur, acum e imperceptibil. Da, ați ghicit, nici acum nu mi-o manifest, deprinderea mea de copil care-și înghite furia și-o dă de pereții lui interiori nu s-a pierdut, e la fel ca-ntotdeauna. Și dacă vreodată am avut momente-n care nervii mei s-au arătat, alea au fost tot față de copilul meu, tot el a fost „beneficiarul“ încercărilor mamei sale de a arăta când nu-i convine ceva. Dar mama asta nu avea experiență în a arăta, nu cunoștea intensități, mama asta și-a speriat de câteva ori copilul, iar acum copilul își sperie teribil mama. Pentru că și-a însușit nervii mamei, i-a combinat cu nervii proprii și i-au crescut nervi noi care îl sperie chiar pe copil.

Foto: Costică Acsinte

Nu știu cât de des ne gândim, atunci când cineva e furios în felul manifest, cât de greu îi este acelui om în acel moment de aproape pierdere, dar și în cele care-i urmează, în clipele alea în care se sperie de sine însuși, în care se disprețuiește și se învinovățește. Mult timp, prea mult a trebuit să treacă prin mine ca să-mi dau seama că furia e o rană prin care țâșnește sângele unei dureri, o rană pe care trebuie s-o dezinfectezi repede și să-ncepi s-o oblojești imediat, să sufli peste ea cu gura, să nu mai curgă sânge, să-i pui un plasture și să-i cauți omului durut un loc în care să se odihnească de furie, un loc bun și cald, poate chiar în brațele tale.

Mă mai întreabă câteodată oamenii de ce sunt așa de liniștită. Nu sunt. Interiorul meu e un vulcan în plină erupție aproape tot timpul, doar că m-am autoeducat cu pace, tot în timp, iar cea mai bună metodă a fost aia să nu-mi mai dau importanță. Cine sunt eu, de am impresia că totul mă privește, că totul mă atacă? Atunci când am înțeles că prea puține lucruri chiar sunt treaba mea, am început să mă potolesc. Dar nu de tot, o, nu! Nervii părinților mei sunt întregi în mine și mă tulbură și-acum, iar dacă aș avea destulă pace, m-aș lăsa de fumat. Or, patima și voluptatea cu care fumez arată atât de clar o lipsă, o lipsă mare de liniște, un cumplit război interior, holde arse și fântâni otrăvite.

Acum, când copilul dă peste sine, sunt calmă și-i răspund încetișor. Ce credeți că-mi spune copilul? Iată: „De ce urli, mamă?“. Copilul simte că acel calm e aparent, că mă abțin și, chiar dacă eu nu urlu, copilul îmi aude urletul interior și, poate, aude și urletele părinților mei, ascunse bine-n mine, în straturi multe, groase, pietrificate. Poate că va mai dura până la pace, dar eu nu voi mai striga, eu voi vorbi domol sau voi tăcea. Pentru ca pacea copilului cu sine să vină mai repede decât a mea și, mai ales, să fie o pace adevărată, și pe dinafară, și pe dinăuntru. Ca să (se) poată iubi.