Life bites de-adevăratelea, în cel mai propriu sens. Chiar dacă începutul acelei zile nu-i anunţa prin nimic talia cu viespe. Venisem de vreo două ore la galerie şi m-aşezasem să citesc oarece fiindcă era încă devreme şi lumea nu se-nghesuia. Era cam toamnă şi parcă la fel de cald.
Aveam 21 de ani, mă rog, aproape, şi mă străduiam să mă simt tânără. Nu reuşeam niciodată. Pe-atunci, habar nu aveam că tinereţea e o chestiune care, paradoxal, vine cu vârsta. Vorbesc despre conştientizarea ei şi trăirea din consecinţa firească. Mă trezisem de dimineaţă c-o expresie neutră, un chip pe care nu-l găseam tocmai potrivit de scos în lume pentru că nu mă recunoşteam în el, aşa că mi-am văpsit buzele cu un roşu-rabie. Artificii.
La un moment dat, în galerie au intrat o femeie şi-un copil. Bunică şi nepot. Băieţelul n-avea mai mult de doi ani. Doamna îl ţinea de mână şi-i arăta, calmă şi explicându-i în detalii, tablourile, mai toate fiind peisaje. Copilul asculta cu o atenţie care, recunosc, m-a frapat la cineva atât de mic. Natural ar fi fost să se plictisească şi să urle că vrea afară. Dar nu.
Eu îmi vedeam de cartea mea, însă le observam mişcările. Căpătasem deja un reflex care mă ajuta pe mine să ştiu că totul e în regulă cu expoziţia, dar nu-i jena pe vizitatori prin insistenţă. Şi, dintr-odată, smulgerea şi mâna bunicii şi alergătura de mânz desprimăvărat fix în braţele mele. Fără niciun prealabil.
Micuţul s-a aruncat cu totul şi m-a strâns foarte tare. Bunica s-a apropiat, încercând să scuze pornirea copilului, spunându-mi că nu-nţelege ce-i cu el, nu mai făcuse niciodată aşa ceva cu un străin. Mi-a spus şi numele băiatului. Robert. Am rugat-o să se concentreze pe simeze, c-o să stau eu cu Robert până termină ea. Şi-am stat.
După strânsoarea de bun venit, micul invadator a început să se cuibărească şi să se alinte. Să-mi ducă atenţia spre drăgălăşenia lui. N-a trebuit să facă mare lucru, c-am reacţionat imediat. Mi-a numărat nasturii cămăşii, plus carourile, mi-a netezit cutele fustei, mi-a studiat degetele ambelor mâini, insistând pe unghii. Îl urmăream amuzată. Un copil de doi ani.
Foto: Costică Acsinte
S-a-ntins apoi către clavicule şi de-acolo a urcat pe gât ca pe un deal. Cu mâinile. Şi n-ajungea cum ar fi vrut, aşa că şi-a schimbat poziţia. Confortabil şezând de-acum şi fiind sigur de colonizare, Robert a întins mânuţele către gura cea foarte roşie. Instinctiv, am dat capul pe spate, să nu se murdărească de ruj şi nici să nu mi-l întindă. S-a retras şi a-nceput să se legene în braţale mele. Şi s-a şi lipit de piept. Eu îi mângâiam părul şi-mi aminteam de fratele meu când era mic.
Şi-apoi s-a foit scurt, s-a cabrat şi şi-a potrivit trupul mic într-o postură de conchistă pe care, mărturisesc, n-am recunoscut-o, chiar nu. Stătea drept şi băţos şi mă privea fix în ochi. Încrâncenat, gata parcă să explodeze. Şi i-am zâmbit, impresionată de învârtoşarea din ochii lui. Şi-atunci s-a-nfipt în buzele mele cu furie şi-a muşcat cu sete. Până la sânge. Cu dinţii lui prea tineri şi mult prea tăioşi. N-am ţipat, că n-am avut cu ce. Şi n-aş fi făcut-o, cred, nici dacă aveam gura liberă fiindcă sunt în viaţă surprize pe care le taci trăsnit, nu le urli. La mine, alea-s cele mai mari. Dar mi-au dat lacrimile. Două. Lungi şi clocotite.
Bunica tocmai terminase de văzut expoziţia şi ochii i-au căzut pe încleştarea micului cuceritor cu rujul meu cel roşu. A alergat disperată, ne-a descarcerat fără blândeţe, însă şi fără violenţă, oarecum abrupt şi neîndemânatic, mâinile îi tremurau, scuzele nu mai conteneau, şerveţelul din geanta ei a şters sângele meu, iar copilul avea privirea-n propriile glezne. Stătea gârbov şi dezamăgit, fără să spună o vorbă. Demolat de o proaspătă tristeţe. Femeia l-a luat iar de mână, de data asta strâns, şi s-au dus spre ieşire. Îi tot spunea că a şocat-o, că nu-nţelege nimic din gestul lui, că e supărată şi speriată.
Copilul tăcea şi se lăsa târât de ea, întorcându-şi tot corpul spre mine, care rămăsesem pe fotoliu, fără să pot spune o vorbă, şi mă privea lung, fără zenit şi nadir, pe deasupra lumii, cu un fel de disperare, cu durere şi cu furie, ba poate chiar cu deznădejde. Am plâns peste lacrimile muşcăturii lui unele venite din sentimente pentru care nume nu am. Am înţeles peste ani că Robert mi-a arătat cât de simplu e să-ţi iei ce-ţi doreşti, dar nu i-am putut urma niciodată exemplul, preferând precauţia surdă şi mută şi grija obsesivă de a nu-l supăra pe cel de lângă mine, măcar nu intenţionat. Şi mai e ceva. Nimeni nu m-a mai privit în felul ăla niciodată, nici în plecare, nici în întoarcere, necum în facere. Fiindcă dorinţa pură n-are praf de reproş în ea. O trăieşti, n-o vorbeşti. Adică o muşti.
…Minunat! Gen “Guriţa ce minciună/Nu ştie înc-a spune/Gustă gura cea bună/Cu buzele nebune”…
Minunata metafora a vietii!
Superb! ♥
am fost mereu fascinata de nonsalanta cu care se infrupta partea barbateasca.
multa admiratie autoarei, pentru profunzimile în care se avânta; e greu a descrie pornirile launtrice, si iesit din ordinar s-o faci cu si despre candoare
Doamnelor, domnule, mulţumesc frumos.
Nu știu cine ești, te-am descoperit acum 5 minute, mi se pare extraordinar felul în care scrii, te voi urmări. Mi-ai făcut o dimineață frumoasă, mulțumesc!
Şi eu îţi mulţumesc, Oana.
Dna Ana, sarumana si Xcevreti dv. ! Lasati asta cu muscatu frumos caci nu ma impresioneaza, desi ash dori mult sa va talnesc si sa va musc frumos, da` nu se cade. Io ii intind ruju nevestemii, dar nu cand o pup, ci cand o palesc. De regula o palesc in tarele capului, nu in moalele capului, caci la ea sutura sagitala ii asa mai puternica din nastere si deci nu se poate pune problema de moalele capului. In + fie iarna, fie vara, dansa poarta o casca pe cap din primu razboi mondial pt. eliberarea gliei de sub jugu strain si nar afectao nicicum. Ca si in cazu copilului din nuvelu dv., si nevastamea ma priveste fara zenit cand viu acasa tarash dela bodega din colt. Am fost oleaca in vacanta si am fost cazat la o pensiune. Am fost acoalea si acu vio 15 ani. De cum ma vazut propietara, mia zis: iar ai venit ma ? Oare de toti ma tiu minte pe unde ma duc ? Nu mi se pare deloc corect. Dv. ati avut paduchi cand ati fost la gradinita ? Io nu, doar pureci….
Dna Ana, sarumana si bidineaua ! Ca Xce dama bine, presupun ca aveti acolo in debara o bidinea cu care varuiti inainte de Paste. Spre osebire de dv., io prefer precautia galagioasa. Cand ara tener si ma duceam la furat de perje s-au harbuji, ma furisam sa nu ma prinza paznicu, dar in acelasi timp urlam ca din gura de rechin, caci muscatura de rechin e mai zdravana ca cea de sarpe. Asfel paznicu fugea ingrozit. Io cand eram licean la George Bacovias, actualmente Ferdinand I, 2 sau 3, caci nu le am cu istoria, aveam o profa de engleza G.O., care era muscata pe gat, creca dela babardeala. Unde faceti revelionu ?
Dna Ana, sarumana si chiar nu mai conteaza ce, si dv. aveti o talie de viespe caci vam vazut in poza aia la plaje in cost. de bae. Sper sa nu se supi iubi al dv., da` asta-i adevaru si la mine cei in guse si-n capuse, io nu pot pentru ca sa tiu in mine 1 sentiment ocular care consta in a privi doamnele super. Mai sus, dna Oana Bojescu a zis ca va descoperit mai acu vio 5 min. O doamna ca dv. nu poate fi descoperita cu 5 min. in urma. D`aia ceam io ca noi cei de parte barbateasca, masculii in cazu mieu, suntem mai pe faza. Am ucis siameza. Nu se mai putea…
Sa stiti ca no mai pup pe dna Petronella. Nu stiu cea fost in capu meu…
Sper ca nu vam facut iar varza textu…
Creca am comis 1 act de laudarosenie. Cand amzis cas mascul, nam zis io, ci doamnele care roesc in juru meu. Ele zic ca-s mascul, daca ar fi sa le dam crezare. Da io nu si nu, caci am nevasta, 2 fete drinte care una e mare consumatoare de cipicao si 1 baet soferde tir, ca na luat bacu. In + am si 1 dulau pe nume Pulica, scuzati expresia. Amavut si pisica. Duca-se…
Unde mi-ai umblat, puşlama?