Moș Nicolae

Mie-mi place de Moș Nicolae. Mi-e, cumva, mai apropiat decât Moș Crăciun. E mai prietenos. Poate pentru că Moș Crăciun a trecut, când eram copil, și prin faza de Moș Gerilă. Dar Moș Nicolae e același de când ne știm. Avem o relație lungă, stabilă și echilibrată. Poate pentru că o „consumăm“ o dată pe an, cine știe?

Demult, am citit despre el o poveste. Se spune că un copil a căzut de foarte sus, de pe o clădire înaltă, poate un palat. Părinții priveau îngroziți și neputincioși cum copilul se duce spre pământul-moarte, fără să poată face nimic. Au închis ochii, de durere. Când i-au deschis, pregătiți să vadă nenorocirea, copilul se scutura de praf, se ridica și le făcea semn vesel cu mâna. Au alergat înnebuniți, nevenindu-le să creadă că ar fi putut supraviețui cineva căzând de la o asemenea înălțime. L-au îmbrățișat și l-au sărutat, mai, mai să-l sufoce, de bucurie. Tremurau, plângeau și se minunau. Copilul le-a spus atunci așa: „M-am jucat cu frații mei și ne-am împins, iar eu am căzut peste fereastră și-am început s-alerg repede, repede spre jos. Când mai era puțin și, de frică, închisesem ochii, un bătrân a apărut din văzduh, m-a luat în brațe și m-a coborât lin pe pământ. Mi-a spus că-l cheamă Nicolae.“

Povestea asta stă la mine-n inimă de când citeam despre viețile sfinților. Ea mi-amintește mereu că-n seara de Moș Nicolae adormi zâmbind și așteptând bucuria ce va să vie din ghetele cele frumos lustruite de cu seară.

În ziua în care am divorțat de tatăl copilului meu, am plecat cu fratele meu de la tribunal, pe jos, pe cheiul Dâmboviței, să respirăm și noi un pic de iarnă. După ce mi s-a uitat în ochi și m-a pus să promit că nu mă voi mai mărita niciodată, am luat-o singură spre Biserica Spiridon Vechi. Mi-am zis că nu ne cunoaștem și-aveam nevoie de un umăr necunoscut, care să nu mă-ntrebe nimic. Am stat în strană și m-am uitat la icoane și la frescă. Am închis ochii și m-am uitat și-n mine. N-am găsit nimic și pe nimeni. Am zis să plec, să nu mă rătăcesc de tot. M-am ridicat, am salutat-o pe doamna de la lumânări și-am văzut la pangar icoana Sfântului Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni. Avea omofor verde cu negru, barbă albă și chelie normală, lucioasă, adică sănătoasă. Mi s-a părut că seamănă cu bunicul meu și mi s-a făcut dor peste dor. Mai știam că i se spune „ocrotitorul familiei“, iar eu m-am gândit că mă duc acasă, la copil, cu grijă și cu spaima că nu știu cât de bună ocrotitoare singură i-aș putea fi din ziua aia. Și l-am luat și pe el. Am dat zece lei pe icoană, am luat-o-n brațe și-am ocrotit-o sub palton, unde bate nădejdea-n om. I-am zis: „Hai cu mine, să ne păzești și să ai grijă de noi, că mi-e greu acum, mi-e frică, mi-e cum nu mi-a mai fost și nu știu cum am să pot și să mă pot așa. Ajută-mă și tu, te pun deasupra patului, să vorbim și noi noaptea, când nu pot dormi. Tu să dormi ziua, când e fata la școală, să fii odihnit.“

Din seara aia, după două luni nedormite, am avut somn prima oară. N-am apucat să vorbesc niciodată cu singurul sfânt căruia îi zicem „moș“. Dar el își duce mai departe omoforul și chelia deasupra patului în care acum doarme doar copilul. Când ne-ntâlnim, eu întâi îi zâmbesc și după aia mă-nchin. Așa simt, așa fac. Nu s-a plâns, nici nu cred că-l supără. Când mă simt pierdută, mă duc, îl dau jos din cui, îl strâng în brațe și-i aduc în felul ăsta aminte – deh, pe toți trebuie să ne ție și el minte și e bătrân și demult – că ai mei au zis când m-am născut că m-a adus moșul și că noi doi am avut o înțelegere acum aproape unsprezece ani, în februarie, când ne-am cunoscut, la Spiridon Vechi.

La mulți ani, vouă, celor care purtați numele lui Nicolae, ocrotitorul copiilor din oameni!