Trecea cu dricul pe strada pe care locuiam. Și știam că trece pentru că îl auzeai mereu cântând despre Cristos, despre Ăl-de-Sus și îngeri. Nu cânta niciodată despre moarte. Avea un dric cu coviltir și pe mușamaua îmbâcsită, sus de tot, ședea un câine. Părea prea bătrân ori prea plictisit să se miște. Dar era viu. Știai că-i viu când, la vreun fluierat mai ascuțit al stăpânului, ridica botul și hăulea la soare. Așa, a pagubă.
Moș Cristos, așa îl botezasem eu, trecea mereu cu dricul vinerea. Singura vineri în care nu trecea era Vinerea Mare. Poate că atunci se făcea liniște-n cer.
– Moș Cristoase, doar vinerea mor babele?
– Huș, drace de copchil!
– Moș Cristoase, chiar așa, de ce vii doar vinerea?
Mă lăsa să mă agăț de căruța lui. Mârțoaga, din față, icnea când săream în sus și-n jos pe cârligul din spate.
– Moș Cristoase, de ce cânți matale de Cristos când mor oamenii?
– Că Cristos a înviat și, de-or fi fost buni, or învia și oamenii.
Răspunsul acesta mi-l dăduse într-o Vinere Mare, când mama vopsea ouă roșii, în casă, iar eu mă vânzoleam în soare ca un bondar. Singura Vinere Mare în care a trecut cu coviltirul lui în josul străzii, spre Hajongard. Cumva, vorbele lui m-au urmărit mereu, în fiecare Vinere Mare. Iar la noi, la români, poate doar la noi, Cristos se naște de două ori, moare și înviază tot la fel, că mă temeam, copil fiind, să nu-i vină ideea să mai moară și să mai învieze încă o dată și io să pierd momentul, cum le pierdusem și pe cele de dinainte, de le sărbătoream de două ori.
– Moș Cristoase, ai vrea să înviezi?
– Mă, copchilă, du-te și nu mă băga în păcat.
Bag de seamă că nu voia să învieze, că-i fusese destul cât se chinuise cu mârțoaga sa printre oameni. Iar după mintea mea, și Raiul era plin de oameni. Poate aceiași. De ce-ar mai fi vrut și în Rai? Îi scăpă o înjurătură când mă auzi de pe cuiul căruței perorând despre raiul preaplin de oameni. Aceeași. După ani aveam să aflu că trăia într-o criptă, în vechiul cimitir. Că își împărțea în fiecare seară mămăliga rece, o bucată aspră, cu câinele și cu mârțoaga. Că tot ce avea pe lângă sufletul lui, pe lângă mârțoagă, câine și căruță erau cântecele despre înviere, cântate morților prin oraș, cântece de care râdea toată lumea.
– Moș Cristoase, vrei viață veșnică?, îl îmboldeam eu deseori, agățată-scai de căruță și cocoțată pe un capac de wc pe care îl montasem pe niște bucăți de lemn terminate cu rulmenți, cu care alunecam când pe lângă, când pe după căruță, într-un zgomot care trezea toți câinii din cartier.
– Pe lumea ailaltă. copchilă nebună ce ești, că de asta m-am săturat!, mă bodogănea bătrânul.
A murit într-o Vinere Mare și l-au găsit colegii lui, groparii, după urletele disperate ale câinelui. La înmormântarea lui n-a mai cântat nimeni, nici măcar preotul de la capela din cimitir. L-au plâns mârțoaga și câinele și au așteptat copiii ca mine să învieze, să-l întrebe cum e pe lumea ailaltă, că doar promisese să ne spuie. Ne citea mereu din Evanghelii printre două îndemnuri pentru mârțoagă: „Așa are să fie la Înviere. Să țineți minte!”. Și-am ținut minte că înviere fără iubire nu se poate, la fel cum moarte fără dragoste nu e.
Cumva, de-atunci încoace, mă uit la oameni și îi împart în morți și înviați după măsura lui Moș Cristos, care îmi zicea că moartea are gust de înviere.
