Îmi e atât de dor de tine, așa cum erai în nopțile fierbinți din mijlocul verii, când timpul stătea pe loc, iar noi eram liberi câteva ore să ne plimbăm între cele doua lumi ale noastre. Atât de diferite. Atât de îndepărtate una de cealaltă. Știu, vrei să mă întrerupi.
Vrei să îmi spui că sunt nebună, că noi nu am cunoscut, încă, decât răceala nopților de toamnă și, cu puțin noroc, o vom mai cunoaște pe cea a nopților de iarnă. Această iarnă nesfârșită care se va așterne peste sufletul meu atunci când tu vei închide pentru ultima oară ușa în urma ta. Dar, te rog, lasă-mă să îți povestesc.
Știi, îmi simt mintea învolburată de chimicalele dragostei, ca pe un păianjen care vrea să țeasă și să țeasă, fără oprire, până realizează cea mai mare capodoperă a vieții sale. Simetrică, perfectă, lipicioasă. Pânza atât de puternică încât leagănă în ea șapte elefanți, exact ca în copilărie. Lasă-mă să țes. Nu fi gospodina grăbită care îmi mătură opera înainte de a fi terminat-o. Nu fi așa de obsedat de curățenie. Uneori, un pic de praf e bun. Un pic de dezordine. Un pic de indisciplină. Un pic de iresponsabilitate.
Îmi e dor de barca de pe Amazon în care eram când ne-am afundat în sălbăticie, muți de admirație în fața măreției ce ni se înfățișa. De străduțele mici din Paris, pe care ne plimbam, povestindu-ți eu despre toți cei care au fost români și au locuit și ei la Paris, ca noi. De Cafe des Flores – preferata lui Anthony – preferatul nostru. Dar și a lui Hemingway. De mine fericită, cu o mână în mâna ta și în cealaltă cu o țigară, lăsând fumul albastru în urma mea, ca o locomotivă mică. De Sirena din Copenhaga. De noi alergând spre cel mai apropiat loc cu mâncare, de unde să luam orice și apoi să mâncăm întinși pe spate, privind norii.
Foto: Costică Acsinte
Știi că în Danemarca poți vedea cei mai rapizi nori? Aș putea jura că le-am văzut piciorușele de purceluși alergând nebune pe cer. Îmi e dor să rămânem amândoi fermecați în fața Domului din Stephan’s Platz și apoi să ne sărutăm.
Îmi e dor să mă uit în sus și să îți întâlnesc lumina magică din ochi. Îmi e dor de piețele de mirodenii din Maroc. M-am bucurat mereu că ești răbdator și că mă lași să îmi aleg toate gusturile noi cu care urma să îți alint limba. Îmi e dor de toate locurile în care nu am fost împreună. De toate nopțile în care încă nu m-ai ținut în brațe. De toate visele pe care Luna nu mi le-a păzit. De toată iarba cea verde pe care tălpile noastre nu au pășit.
De vocea ta care mă amuțește de fiecare dată. De zâmbetul tău ca o primăvară, când îți înflorește pe față. De ochii tăi de copil jucăuș, atent să își repare mașinuța. De mâinile tale pricepute. Dar cel mai dor îmi e de liniștea perfectă care mă cuprinde atunci când sunt lângă tine. De sentimentul că planeta poate să dispară, eu mă aflu în singurul loc în care trebuie să fiu.
Fiecare muscă atrasă și prinsă în pânză are impresia că păianjenul a țesut-o special pentru a o fermeca și prinde pe ea. Și fiecare gospodină crede că păianjenul a venit acolo doar ca să o încurce pe ea. Când, de fapt, el a făcut doar ceea ce știe el să facă pentru a trăi.
