Azi, vă rog să mă primiţi cu lucruri mici. Cu mai nimicuri. Să le zicem articulaţiile noastre interioare, cele care ştiu atât de frumos să se desfacă atât cât trebuie atunci când avem nevoie. Cele despre care atât de puţin ştim şi pe care nu le căutăm decât atunci când ne sunt încercate (ne)putinţele.
Vă-ntrebaţi, poate, de ce n-am zis nimic despre violul de la Vaslui, despre alte nemernicii de felul ăsta, de ce nu spun nimic despre hoţiile de pe ici, de pe colo, de ce nu atac politichia pe care unii dintre voi o dezbateţi cu atâta patimă uneori. De ce stau deoparte.
Oare nu ştiu eu nimic despre astea, oare nu-mi pasă? Ba şi ştiu, îmi şi pasă, oameni buni. Numai că, întâi, eu cred că nu oricine poate vorbi oricând despre orice, cum cred că nu există oameni care sunt în stare să dezbată pertinent orice subiect. Nu cred în leonarzi da vinci discursivi, cum nu cred nici că oricine se pricepe la orice. Cred însă că putem urmări dezbaterile, că ne putem documenta, că putem aprofunda. Şi-apoi, putem vorbi sau putem tăcea chiar dacă ni s-a decantat o opinie.
Îi urmăresc cu mare interes pe cei care dezbat politică internă şi internaţională, economie, finanţe. Îi admir pentru că, preocupaţi intens fiind, au adâncit aceste domenii, iar acum au devenit voci cu autoritate. Îmi plac foarte mult oamenii care vorbesc despre lucrurile pe care le-au aprofundat, în care au devenit specialişti, fie ele nişe sau chestiuni de interes general pentru societate. Îmi place mult, foarte mult, faptul că unii dintre ei se raportează permanent la noţiunea de relativitate, iar alţii declară public faptul că s-au răzgândit în ce priveşte unele afirmaţii anterioare ori le aşază în alte nuanţe.
Îi admir şi pe cei care ies în stradă, să manifesteze pentru cauzele în care cred, şi pe aceia care se implică în organizarea unor astfel de acţiuni. Îmi plac implicarea şi pasiunea lor.
Foto: Andrei Cartas
Eu aleg mai nimicurile, acordurile fine, chestiunile considerate îndeobşte delicate. Sau, altfel spus, materia moale care lipeşte cărămizile şi care, odată întărită, lasă construcţia să se înalţe. Fundaţia acelei construcţii tot dintr-o variaţiune a ei este făcută.
Văd şi ştiu toate lucrurile şi faptele care scandalizează şi/ sau îngrozesc societatea. Cred că este absolut normal să se vorbească despre ele, să fie dezbătute îndelung, dar cu folos.
Eu aleg să văd partea cea bună în complet lucidă cunoştinţă de cauză. Am convingerea, nu impresia, că din acel bun care este în fiecare dintre noi se schimbă vieţile noastre, vieţile celor cu care şi lângă care trăim şi muncim, râdem, facem sport, respirăm artă şi aşa mai departe.
Aleg să promovez nonviolenţa, să-ntoarcem pe dos mănuşa aruncată şi să-i mângâiem interiorul de mătase. Asta pentru că eu cred că echilibrul celor dinlăuntrul omului naşte pacea. Iar echilibrul ăsta e o muncă, e consecinţa unui efort continuu, nu e un turn pe care-l facem şi-apoi, o viaţă, îi stăm la poale şi ne-ncântăm de el. Fragil e omul, fragil e echilibrul lui. Pentru orice fracţiune de secundă de echilibru lucrăm. Dar merită. Ceea ce dăm alor noştri, ceea ce dăm lumii sunt „bunurile“ din noi. Cu ură, cu agresivitate, cu furie, nimic nu se primeşte. Oamenii se apără instinctiv de energia negativă chiar şi a celor bune care ori sunt prezentate acid şi scrâşnit, ori sunt impuse. E firesc să se apere, să fie neîncrezători. E un rest acolo, un nu ştiu ce care vădeşte că lucrurile nu stau tocmai cum par a sta.
Eu cred în vorba bună şi-n duhul blândeţii. Desigur, cred şi că-n faţa violenţei aproapelui trebuie să fii ferm, nu cap plecat. Dar mă gândesc mereu cât de tare trebuie să-l doară pe cel care alege să lovească. Nimeni, zdravăn la minte, nu loveşte, dacă nu este cumplit durut el însuşi, fie de-o ştie, fie de nu. Eu cred în frumuseţea neasemuită a fiecăruia dintre noi. Neasemuită adică aparte, distinctă. Şi cred în lumina fiecărui om. Pentru asta aleg să „militez“ în felul meu pentru întoarcerea omului către sine, către curatul, bunul, frumosul, creativul, minunatul din el. Aleg zâmbetul, mângâierea, strânsul în braţe, uitatul, nu uitarea, în ochi, vorba cu pace, dragostea cu linişte.
Nici io nu dezbat lucruri, dna Ana. Io is facil, hlizit, imi place sa ma rad. Sa le dezbata aia dasteptii. Noi oamenii de seama murim prosti si ne pare rau ca murim prosti. Ca asa a zis parca Petre Tutea, cand ii aluneca fesul pe ochi si d-l Liiceanu nu catadicsea sa il ridice, ca-i pare rau ca moare prost. I-a mai parut rau si ca a facut puscarie pentru 1 dobitoc ca mine… V-ati reparat cizma a rosie ?
Io am privirea frumoasa, dna Ana. Cade late femeele….
Cizmarul zise că nu poate, că-i moartă cizma mea. Dar, uite, dacă apuc, vine ziua mea. Poate organizezi o chetă șui-mi iei alte cizme de la Gazith. Numai vezi că ăștia au plecat din România. Însă știu că te descurci tu. Numărul 41 și să fie roșii, da?
“Aleg zâmbetul, mângâierea, strânsul în braţe, uitatul, nu uitarea, în ochi, vorba cu pace, dragostea cu linişte.”
….unde or fi dascalii de altadata?
……..unde…unde au plecat?
multumesc doamna ana barton…
…………………………o seara frumoasa…..
Mulțumesc și eu. Asemenea.
Ne rugati sa va primim cu lucruri mici, cu “mai nimicuri”. Hmmm…Oare nu acestea ne umple cotidianul? Nu ele fac parte din viata noastra de zi cu zi? Ca doara nu intalnim la tot pasul violuri, migratii si alte cele (Doamne pazeste!). E bine sa credem in frumusetea neasemuita a oamenilor si-n blandetea lor. Multumesc frumos doamna pentru ca-mi dati putere sa cred in normalitate! Sarut mana.
Domnule Raj, am zis candva ca femeile sunt moarte dupa dumneavoastra. S-auzim numai de bine. Sluga dvs
Cu drag.
ce poza frumoasa cu Rada si un catel labrador
Sărna. Citesc și tac. Citesc.
Mom, Nora iar s-a loat de mine, că cică ar fi bine să mai tac (cu lumea de față), ca să creadă lumea că-s dăștept. Crecă m-a dat și-n ple da` n-am aozit că era gălăgie, iar dom Raj, ei bine, dom Raj mereu îmi spurcă exLOGANU, ca să mă facă să sufăr.
Ia-te de ei, mom. Te iei? Hai, zi, te iei? Tei iei? Pls, pls
Spune-le că m-am luat rău de ei, că-i scoț dă la inima me dacă-mi mai supără odrasla.
Da` nu iam spurcat loganu, dna Ana. Io ce sai fac daca el circula numa pin cacat ? Am luat nota: va cumpar o cizma marimea 41 rosie. Ca pe cealanta o aveti…
Una dintre caiafe fiind, mă spun/expun şi aici, nu numai pe Facebook
Ană, fă, leliţă, Ano, n-aduce anu’ ce aduce Ana, ,,Prospectul de femeie” pe care continui să îl scrii tinde să îţi aducă în curînd apelativul de ,,Ana de rană”, numai bună de pus balsam pe suflet. Mai mult decît nimic, sînt nimicurile. Nimicul e unul, nimicurile, o infinitate. Decît să fac nimic, mai bine să fac nimicuri. Diferenţa între nimic şi nimicuri e diferenţa dintre moarte şi viaţă. Nimicurile ne ţin vii, nimicul e sfîrşitul tuturor posibilităţilor. Nada. Nu-i nimic, există nimicurile. Nimicurile dau sens existenţei, nimicul o anulează. Sîntem suma nimicurilor noastre. Atîta timp cît facem ,,mai nimicuri” avem puţine şanse să greşim fundamental. Facem nimicuri fiindcă nu avem vocaţia geniului, a Operei sau a Capodoperei, fiindcă, după cum ai spus, nu sîntem ,,leonarzi”. Geniul mă sperie, e pustiu prin definiţie, adică, în cele din urmă, nimic. Există o artă a nimicurilor, un fler pentru nimicuri. Prin natura lor aparent insignifiantă, nimicurile tind să fie minimalizate de oamenii cu orgolii mari, însă nu se ştie niciodată ce valoare zace în nimicuri. Fără nimicuri, am fi mai altfel, cu siguranţă mai săraci, ar spune poetul. Prin ,,mai nimicuri” mă copilăresc. De multe ori, nimicurile, ,,prostioarele” au puterea să influenţeze destine. Există ,,nimicuri” ziditoare care ne ridică în ochii semenilor noştri: un gest, o vorbă, un umăr de plîns. Prefer nimicurile, aparent nesemnificative, în dauna monumentalului, în care omul pierde şi se pierde. Nimicurile ne oferă şansa să fim, să fim oneşti. Cu noi înşine şi unii cu alţii. Nimicurile ţin de naturalul, de firescul, de umanul din noi, au însemnătatea lor capitală. Nimicurile (şi aici nu mă refer la te miri ce-urile comercializate în talcioc) nu sînt fără însemnătate, fără valoare, kitsch-uri, vorba esteţilor, nimicurile sînt bune, fiindcă ne coboară ştacheta egoului. Decît omul de nimic, mă mulţumesc cu omul de nimicuri. Nimicul, neputinţă, deznădejde, deşertăciune, capitulare, abandon. Mai nimicurile sînt detaliile care alcătuiesc simplitatea în complexitate, unitatea în diversitate. Făuritorii de nimicuri sînt cei care-şi cunosc locul. Nimicurile îşi conţin paradoxul. Unele dintre ele înalţă, înnobilează, ne opresc să cădem în capcana orgoliului. Nimicurile ţin de măsura tuturor lucrurilor, ele sînt buturuga mică ce răstoarnă carul mare. Nimicurile au potenţial constructiv. Omul care nu e capabil de nimicuri trăieşte artificial. Nimicurile au identitate proprie, au caracter formator. ,,N-am nimic”, adică, fie ,,sînt falit”, fie ,,sînt bine, e o.k.” Cei mai mari făuritori de nimicuri? Copiii. Cînd nu mai sîntem capabili de nimicuri, am ucis inocenţa, ludicul, copilul din noi. Uneori, nimicurile pot impresiona pînă la lacrimi. Mai nimicurile ne apropie, ne leagă, au doza lor de sentimentalism şi de efuziune. Nimicuri la care ţinem: jurnalele, oracolele, colecţiile de amintiri, într-un cuvînt, viaţă. Există nimicuri care dau prestanţă. Făuritorii lor au rasă şi clasă. Mai nimicuri, ar zice unii, fleacuri, ,,astea-s nimicuri”, de unde şi izul de dispreţ suveran. Nimicurile ne arată spontani, ne arată gradul de libertate, cine sîntem în fapt. Cum ne dăm seama dacă cel de lîngă noi (ne) apreciază sau nu nimicurile? Simplu, prospectîndu-l.
Mulţumesc.