– Ia, kukla. O să mori de foame în mâinile noastre şi n-o să te scape nimeni. Ia să birui frigul.
Dar parcă luam din carnea mea. Rămăsesem o aşchie cu suflet, ochi şi voce dintr-un om, într-un timp incredibil de scurt.
– La voi şi zăpada e compot făcut din zahăr expandat, râdeam de Ghenia, care m-ar fi îndopat ca pe o orătanie din curte, dacă ar fi pus mâna pe mine.
– La gura ta s-au bătut doi împăraţi când te-a făcut mă-ta, şi amândoi au pierdut, fetiţo, râdea Ghenia de necaz când vedea figura mea palidă strâmbându-se la străchinile cu mâncare.
***
Ore multe şi lungi de nesomn, de marş prin zăpadă, de degustări neobişnuite şi grele pentru mine, prin casele gazdelor. Nu se făcea să refuzi, nu se făcea să nu fii primit bine. Prăjituri înalte ca turlele bisericilor, straturi după straturi de blaturi pâinoase, legate între ele de nori consistenţi de cremă din unt frecat cu zahăr pudră şi coloranţi, compoturi parcă făcute din zahăr topit. Mă simţeam de parcă trăgeam după mine camioane încărcate, legate cu gheare de ficaţii mei.
Păşeam pe zăpada cremene, trosnind sub paşii mei. Nu auzeam sunetul ei alb şi lemnos, nici frigul care-mi muşca din carnea obrajilor, din ochi, nu-l mai simţeam. Era o noapte fără stele, într-un Crăciun la marginile sufletului lui Dumnezeu. Aburii respiraţiei mele se transformau instantaneu. Parcă deveneau lacrimi de gheaţă şi aveam senzaţia că le aud căzând cu clinchet în zăpada de la picioarele mele.
Mă simţeam precum Cristos însuşi trecând peste lacul îngheţat-bocnă. Doar că eram un Iisus mic şi slab. Treceam cu spaima cât sufletul meu că gheaţa ar putea ceda şi-au să-mi rămână oasele în liniştea de la capătul lumii mele de atunci. Mazur oftă. Ghenia se proţăpi cu mâinile-i late şi bărbătoase înfipte în şale şi mă privi sfredelitor prin noapte.
– Gheaţa asta se rupe doar cu dracii. Hai, floare de vară, hai, curaj. N-a murit nimeni iarna pe lac, doar proştii, i-am simţit zâmbetul desenându-se pe spinarea mea, undeva în ceafă.
Străbătuserăm kilometri mulţi. Nu mai ştiu câţi. Uneori în sania trasă de cai înveliţi cu pături groase şi urâte, şi cu urechi prinse în ciucuri şi clopoţei împletiţi, lungi, alteori pe jos, prin zăpadă. Ajunseserăm într-un soi de vale largă, mirosind a brad îngheţat, a noapte, a cai asudaţi, a sunet hârşâit de zăpadă strivită, crudă sub copite şi tălpi. M-am oprit. I-am lăsat să meargă pe toţi înainte. O oboseală cum nu mai simţisem niciodată mă ademenea.
O moleşeală dulce, confortabilă îmi ameţea simţurile. Nu mai ştiam câte zeci de grade erau sub minus. În acel ianuarie lung cât viaţa mea de până atunci fuseseră constant sub 30 de grade cu minus înainte. Acum părea cu mult mai frig. Prin gene întrezăream doar, iar sprâncenele îmi erau pline de gheaţă şi promoroacă. Nu-mi mai simţeam chipul îngheţat. Nu mai existam. Nici o parte a corpului meu nu mai interacţiona cu creierul meu prin durere, frig, ori altceva. Apoi o căldură dulce mi se strecură în vene, în ochi, îmi palpita în urechi cu sunete de clopot. M-am lăsat pe zăpadă să privesc deşertul albastru în ceruri, deşert albastru pe pământ, fără stele, cu o lună care răzbătea pe alocuri cât să coloreze iar zăpada în albăstrui şi cerul într-un alb bolnăvicios în jurul ei.
Undeva, departe îmi spunea auzul meu, nişte zâne alunecau pe gheaţa şi zăpada încremenite în iarna aia fără sfârşit: „Spy Iisuse, spy… Lyiuli serdenko, lyuli/Spy Iisuse, spy”(n.a. „Dormi, Iisus, dormi…Luli, puiule, Luli/Dormi, Iisuse, dormi”), dulce, cald. Am zâmbit zânelor albastre cu sclipiri de argint în păr. M-am lăsat în voia lor odihnitoare, în cântecul lor dulce, iar pe nervul retinei mele, mama îmi făcea semn cu mâna, surâzând.
Două mâini ca oasele de drac, făcute din materiale necunoscute nouă oamenilor, mă zdruncinau violent. Frisoane alternate cu fierbinţeli. Sete cumplită, uscată. În toracele meu se întinsese un deşert ars de un soare necunoscut, furtuni violente îmi purtau nisipuri fierbinţi prin plămâni. Am deschis ochii şi l-am văzut pe Mazur. Părea a mă fi rupt în bucăţele. Apoi, Ghenia, mirosind a acru dospit. Linişte. Apoi, după o vreme, iar oasele de drac, sfărâmându-mă molecular. Într-un târziu, le-am zis ceva. Nu păreau a mă auzi. După altă vreme, m-au auzit.
– Nu, kukla. Au trecut trei zile. Eşti acasă la noi, în camera Gheniei. Hai să înghiţi nişte borş bun făcut de Ghenia. A trecut. Ţi-au ieşit şi iarna, şi moartea din oase.
Şi pot jura că borş mai bun ca acela n-am mâncat în viaţa mea. Normal. Era prima mea zi dintr-o altă viaţă. Una nouă. Renăscusem.
Io fac 1 bors de loboda, de va lingeti pe ruj, de va casapiti matzele, de aruncati cu vulpea polara dupa caini, de otz parasi Bucurejtiu pt. mine, , in vederea de ami cere mana de la maica, dela nevastamea. Oricum, mana nu vior dao, ca 1 ca Raj nui de lepadat, chiar daca inot in cacat…
Ghenea miroase a acru dospit asa ca Necu dupa ce bea vin contrafacut, dna Ana ?
Raj, Lacrima tre’ să ne spuie.
:)))) Mirosea a acru dospit din cauza leacurilor pe care mi le facea si mi le aplica, Raj… Miroseau alea ca dracu’, da’ ma scoasera din belea
Aaa, ii art drei Lacri.. Sa nui hie da deochi !
Da’ care-i deferentza, Raj?
Pai naveti pisica, io+dna Ana avem 2 matze, suntem matzosi…
Asa-i…am doar 3 matze acasa :))
se numeste schinduf sau fenugreek, f bun si sanatos.