La început, au fost iubirile, iar treaba asta a complicat tot

E drept, Dumnezeu a făcut întâi cerul și pământul, și pământul era netocmit și gol. Despre întuneric nu mai zic. Și, ca să-l vadă mai bine, în goliciunea lui, Dumnezeu a făcut lumina, pe care, gospodărește, ca să nu existe interpretări, a despărțit-o frumos de întuneric. Gata, acum era bine, numai că trebuia să facă și niște responsabili cu întunericul și cu lumina. Și-a făcut soarele și luna. Trecerile a stabilit că se fac prin dizolv și de-atunci avem îndiminețire și înserare. Pe urmă, cum știe toată lumea, a făcut tăria cerului, uscatul pământului, mările, oceanele, râurile, vânturile, arșița, gerul, iarba, pomii, stelele, la carte scrie că tot acum ar fi făcut soarele și luna, dar parcă mergeau mai devreme, a umplut pământul și apele de vietăți, nu chiar pline-ochi, dar oricum musteau de viață, le-a dat și darul reproducerii, că nu era să le facă cu mâna la nesfârșit, avea și alte treburi.

Era, așadar, ziua a patra, pe-nserat. Dumnezeu ostenise un pic, dar nu inventase încă psihologia, așa că n-a știut de asta, doar s-a așezat pe-un tăpșan, undeva la răspântia dintre lumi, nici asta n-a știut, că nu făcuse încă moartea, s-a așezat așa, din instinct. Și s-a uitat la ce făcuse. I-a plăcut, dar a văzut că mai era loc. În plus, nu făcuse încă legăturile, or, fără legături ce funcționează? Știa deja că vrea să facă om, dar încă se gândea ce să facă cu omul. Să-l lase liber, ca pe iarbă, ca pe pom, ca pe mangustă? Înclina către libertate, dar nu prea mult, că voia să-l facă pe om cu multă putere a minții. Și-atunci ar fi fost foarte, foarte periculos. Mai ales că știa sigur că-l va face nemuritor. Iar libertate totală și nemurire ar fi însemnat că omul putea să-i distrugă toată munca de patru zile, iar patru zile dumnezeiești sunt așa de lungi, că nu se punea problema s-o ia de la capăt.

Foto: Lia Stoica

Stând el pe muchia aia dintre lumi și uitându-se la animalele sălbatice, a avut o revelație, bașca o premoniție: să creeze ceva mai presus de om, ceva care să nu-l lase veci liber pe om. Obosit cum era, nu și-a pus problema sexului, chiar nu. Nu era cazul să se reproducă, aveau s-ajungă lumii-ntregi, de-acum până la capăt. A făcut, deci, șapte făpturi fără sex, din mană cerească le-a făcut, le-a modelat greu, că ploua deja, prima ploaie din lume, i s-au scurs printre degete mai mult. Când au fost gata, arătau ca laptele de pasăre, dar cu ochi. S-a uitat la ele, nu i-a fost clar dacă sunt bune sau rele, era deja târziu, i se făcuse și foame, voia să se și culce, nehotărâri de-astea, dumnezeiești. Le-a pus pe pervaz, la uscat. Acolo, făpturile s-au mai întins nițel, s-au mai lățit, s-au mai subțiat, unele s-au și scurs pe margine, dar una n-a căzut în țărână. Dimineața, când s-a trezit, Dumnezeu a înțeles că omul o să aibă de furcă cu ele, doar pentru om le făcuse. Acum, să le dea și nume. Le-a zis dragoste, că asta i-au sugerat, cum stăteau ele pe lemn ca niște ouă de struț într-o tigaie, abia sparte în uleiul încins. Dragoste, adică mare cuprindere, așa se tâlcuiește cuvântul ăsta. Cum îi rămăsese niște mană de cu seară, și-a zis că din ea o să facă îngerii, mulți vor fi, în plus, organizați, nu ca dragostele. Dar asta abia mâine, că azi avea scris în agendă să facă omul.

S-a sculat Dumnezeu din patul lui mare, cu baldachin, și-a spălat ochii lui mari, mâinile lui și mai mari, normal, a ieșit în curte, c-avea vreo două pogoane de pământ pe lângă casă, s-a așezat în țărână, a scuipat în palme, a luat nițică tină și-a-nceput să modeleze. În pomul din spatele lui, ședea la umbră Dumnezeu, soarele era așa de tânăr pe-atunci, că nu-și reglase termostatul, era un șarpe mic și delicat, care se uita curios la ce-avea să mai iasă din mâinile dumnezeiești. Pe el au sărit cele șapte furii când s-au zvântat bine, pe bietul lui suflet gingaș, care să-l ia, să-l stăpânească, să-l îndrăgostească. Cât se luptau ele unele cu altele, de bietul șarpe nu știa ce-i cu vânzoleala din inima lui veninoasă, Dumnezeu a rezolvat chestiunea omului, a făcut bărbat și femeie, le-a scos sforile ajutătoare și i-a lăsat să meargă nițel singuri, să vadă dacă mai e cazul să pună vaselină la articulații sau e bine-așa. Dragostele, care se bătuseră între ele într-așa hal, că erau zgâriate pe fețe, cu părul smuls și puținele veșminte rupte, au văzut prada cea nouă cum se ridica din tină în cea mai mare nesiguranță, ca puiul de girafă proaspăt livrat din uterul maicii sale, au mirosit inimile lor fragede și crocante și-au sărit din pom drept pe bieții oameni nou-făcuți.

Luptă n-au mai dat, a intrat în femeie cea mai zdravănă dintre ele, celelalte își trăgeau sufletele pe ogor și doar se uitau la grozăvie. Femeia a sughițat o dată, a înghițit în plin, chiar dacă a crezut că-n sec, și s-a uitat la bărbatul din fața ei. Era așa frumos și-i părea așa de bun, că i-au dat lacrimile. Au curs pe mâna dumnezeiască, Dumnezeu le-a gustat, a văzut că erau bune, așa c-a zis: „Să se înmulțească lacrimile omului, în veci de veci să nu sece.“ Apoi, s-a uitat spre cele șase dragoste frânte de războiul dintre ele, cum zăceau despletite și aproape fără suflare. I s-a făcut milă de ele, a-ntins dreapta lui și-a mai zis și asta: „De la voi să-i vie omului plânsul, ca s-aveți dracului rost pe lume! Uf, iar anticipez, acu’, n-am încotro, tre’ să cadă îngeri.“