Decât să fie omul treaz în somn, mai bine să doarmă pe el şi ziua. La asta mă gândeam în trezvia azi-nopţii. Şi la intimitate.
Una dintre puţinele certitudini în sensul ăsta din viaţa unui om este intimitatea fricii. Nu-ţi este prezentată ceremonios, nu cauţi să-i intri-n voie, nu-i dai târcoale. Vine şi-ţi tăvăleşte inima atât de timpuriu, că nici nu mai ştii cum să găseşti clipa aia a siluirii. Şi-apoi îţi intră-n sânge, ca un virus. Se cuibăreşte-n hematie şi te-aleargă ziua şi noaptea, dându-ţi sentimentul că-ţi e camarad, c-aleargă ea cu tine.
Intimitatea fricii e o rochie cu trenă, făcută cu mâna, cu ochii, cu gura. Cu greul. Dintr-o tafta dureroasă, scobită cu unghiile, la opaiţ. Nu se spală, nu se calcă. Nu se curăţă. O pui la vânt pân-o fură el sau altcineva. O furtună sau alta.
Foto: Costică Acsinte
Dar n-o vrea nici vântul, nici ploaia, nici pământul. Cine duce lipsa fricii sau dorul ei? Numai omul. O ţine la piept, o-ncălzeşte, o mângâie, o leagănă şi-o culcă. Dar n-o trezeşte niciodată, că, aşa intimi cum sunt ei doi, se fereşte de muşcătura ei în faţă. O lasă numai să-i sugă sângele-ncet, puţin câte puţin, cu un drag definitiv pe care doar ea-l ştie.
În ştiinţa şi fiinţa fricii, intimitatea şi obişnuinţa ajung totuna. Totunul. Totnoi. Aici îmi vine să scriu Portnoy, dar nu scriu.
Dar pentru bucurie, dragoste, să zicem şi fericire trebuie să trudim. Astea nu ni se dau, nu ni se insinuează, nu ne urmăresc, nu ne siluiesc, fir-ar. Intimitatea cu ele se caută, se află, se câştigă. Vrea timp, vrea Sisif cu Atlas la un loc, vine rar şi stă puţin. Nu stă la legănat, nici la mângâiat, nici la culcat.
Pe asta ai muşca-o tu, dar ailaltă a avut grijă să nu mai ai cu ce. Fericirea nu e intimă cu noi. De frică.
Hă, ce liniște e aici. Pesemne, nimeni nu vrea să trezească urâtul din brațe.
Şşşt, Nora. Poate se usucă şi cade.
Doamne,cum scrii,draga Ana!Incizii in magma realitatii.Ma bucur ca te-am gasit!
Mulțumesc. Și eu mă bucur că ne-am găsit.
Mai Ană ce frumos ai scris!