Decembrie. Unul nou.
Aseară, o volbură de grauri se învârtea cu zarvă mare ce vestea gerul iernii. Am zâmbit cu frisonul copilăriei, cugetând la bucuriile anotimpului.
Dimineaţa m-a găsit cu ceaşca de ceai fierbinte între palme, mimând inutil frigul cel mare ce întârzia să vină – dincolo de fereastră era o vreme nehotărâtă.
Şi totuşi e decembrie. Unul nou…
Era o vreme când ninsoarea cădea până la cuşma casei şi, în cădere, fulgii zornăiau a iarnă grea, iar braţe mai mari decât mine toată mă legănau cântând colinde. În sobă se aureau felii de dovleac şi mieji de nucă. Miroseau vinul cu scorţişoară al bunicului şi busuiocul de la icoane.
Mai târziu, când am devenit mamă – aceeaşi iarnă adevărată, sănătoasă, căreia îi gustam mireasma, sărutând merele din obrăjorii copiilor mei. Miroseau a curat şi a ger. Cu mânuţele lemn şi cu hainele atârnând grele de ţurţuri, năvăleau în căldura casei, momiţi de mirosul cojilor de mandarină şi brad.
Dacă treburile îmi furau minţile, strigau tare, intrigaţi de uitarea mea scurtă: „Mamaaa, merişoarele!”. De multe ori, o făceam deliberat, doar ca să le văd bucuria darului ce mi-l aduceau din nămeţi.
Pe atunci, fericirea nu era un cuvânt prea mare şi nici nu era impusă de promoţii tv… Era o stare ce te încălzea pe dinlăuntru, ca fereastra luminată de la casa bunicilor.
Foto: Costică Acsinte
Chiar dacă par nişte clişee, amintirile astea îmi ard palmele ca nişte castane coapte. Erau ierni în care nu aveam nicidecum teama aceasta de acum, că Moşul va face cale întoarsă sau chiar nu-şi va mai aminti de mine. Poate pentru că în căminul meu nu mai arde niciun foc, poate pentru că mi-au crescut lespezi pe buze şi nu-mi mai ştiu spune dorinţele Moşului cel darnic.
Poate şi pentru că termopanele nu au darul de a împodobi cu flori transparente şi îngheţate peisajul de dincolo de ele. În locul lor punem abţibilduri de plastic, sfeşnice chinezeşti şi leduri legate în serie, iar colindele le ascultăm de pe CD-uri. Supermarketul ne coace cozonacii, iar porcul ne aşteaptă pe rafturi, rânduit resemnat în membrane de plastic conforme cu normele civilizaţiei globalizate.
……………………….
Un cârd de ciori ce trebuia să aducă certitudinea gerului se rotesc croncănind intrigate peste cartier… Are să vină un pic de zăpadă. Dar aproape nimic nu mai e ca în vremea când citeam, ignorând tristeţea poetului – „Mais où sont les neiges d’antan”? Poate doar aşteptarea.
