Am şi eu, ca toată lumea, preferinţele mele în materie de imposibilităţi. Mi se întâmplă uneori să-mi pun un gând în cap şi să nu-i pot face faţă deloc pe termen scurt. Şi mă nevoiesc abandonându-l din această neputere de moment. Însă unele sunt ceva mai încăpăţânate şi nu se lasă părăsite la poarta niciunei mănăstiri, metoc ori ba, cu porţi de lemn în închipuire.
Recunosc, sunt mai multe cuvinte şi expresii care grevează istoric-obsesiv ultimii 20 de ani, hai să-i privim cu rotunjime, dar una îmi ţintuieşte mintea încă de când eram copil. Sună aşa: Mi-e indiferent. Stai că-mi mai veni una din umăr: E problema ta. Asta, a doua, s-a născut cu forceps din fibră de sticlă, dat cu ojă roşu-pilot watch, după lecturi limonadice din pagini cretat-colorate, locuri unde psihologia devine un bun de larg consum şi un loc mereu comun.
Dar pe mine indiferenţa mă omoară. Parcă mă văd pe la 7-8 ani, stând pe un scaun în curte şi auzind, poate pentru prima dată, vorbele astea smulse din ea şi aruncate în el cu o furtună halterofilă care nu se potrivea deloc în formă: Mi-e indiferent. Fă ce vrei! Eu am tresărit, gândindu-mă c-o să-l otrăvească din ochii ăia verzi de atâta… indiferenţă. Acum îmi pare rău că ştiam deja atunci că indiferenţa ar trebui să fie cea mai străină şi mai imponderabilă neutralitate. Dacă mă luau de nouă, aş fi crezut că e o furie paroxistică şi aş fi rămas aşa până azi, cu senzaţia că sensurile dinlăuntrul meu sunt cele bune şi mustoase, iară cele din dicţionare sunt secundare, neuzuale şi… arhaice.
Dar mai există în familia asta de circari Nu mă interesează! şi Nu-mi pasă!, alte două volane puse, nu ştiu de ce, peste fustele-creion. Şi ele se urlă de obicei, dar se acuplează grav-marital cu mâini zburând pe lângă corp, cu greu ţinute în articulaţia umărului de cine ştie ce vrăjitorie cumsecade făcută de claviculele care nu-şi dau rosturile pe nimicuri conjuncturale. Mă rog. Drept e că mi-e cam lehamite de-atâta indiferenţă.
Stăteam în dimineaţa asta în bucătărie şi mă uitam la un guguştiuc destul de calm, gri-obişnuinţă, care se căuta cu ciocul pe sub aripi. Şedea pe-un cablu negru, gros. Îşi ridica aripile, se răsucea, îşi băga căpşorul pe sub ele, căuta ceva frenetic şi părea… indiferent. M-am şi văzut pentru o clipă în locul lui, murind de frica neaoşă şi corespunzătoare. N-am aripi, nu pot să fiu indiferentă. Şcoala căderii n-are decât practică, nu teoria genuină cromozomială. E numai o promisiune şi cine mai consumă azi făgăduinţe?
Nici nu contează câţi ani sunt de când caut, sigur, nu zilnic, dar destul de des, să-i fac un chip indiferenţei. Unul îngurgitabil. S-o pipăi şi să urlu. S-o simt că este, dar concretă, nu iluzorie şi mincinoasă cum am văzut eu până acum. La cât de rece şi urâtă e masca ei cea mai comună, mă tot gândesc de-azi dimineaţă că o indiferenţă cinstită şi robustă care să contamineze lumea ca o ciumă sănătoasă şi de-adevăratelea definitiv incurabilă ar fi nu salvatoare, nu-mi place să mă sperii singură cu vorbe mari, însă, poate, grabnic-liniştitoare şi nevărsătoare de ură nevinovată de vreun dubiu ruşinat şi atât de stângaci acoperită cu mâini bătătorite de rutină calpă şi caducă. Dar e numai un gând în faţa unei păsări pe sârmă. Nimic mai mult. Un exerciţiu mic de reverenţă. O admiraţie trecătoare şi o neindiferenţă niţel apăsătoare. Dar numai un pic de tot deasupra cotului, nimic grav sau important, nu te speria.
Mă doare în cot, mă doare în cur.
Ambele locuri sunt extrem de sensibile. Așa se zice în cărțile de neuro.
Da’ am zis că doar niţel, soro.
https://www.youtube.com/watch?v=GWO77gBxAUE
Ia și o melodie care n-o să te învețe nimic despre indiferență. Dar nimic!
Ia!
Lecturi limonadice, scumpe dna Ana ? Adica lecturi siropoase ? Iar ma doare capu…
Neurologia nu trateaza marele fesier, curu cum il denumiti dv., ci dofleacu, gulia, tartacuta. Capu cumsarzice. Curu se trateaza de catre doctorii de cur sau de Emoro Izi care se tin intro cutie la farmacie, unde sunt vanduti dio domnita blonda unui domn suferind de branci in cur care ramane perplex ca hemoroizii salajuiesc nu numa intre buci, ci intro cutie pe raft. Coatele se trateaza la randu lor de doctorii de coate. Cotologie care vasazica…
Dv. va uitati dimineata la gugustiuci, dna Ana ? Io dimineata contemplu siameza si nevasta. Sau dus vremile cond o zmotoceam lamarginea patului. Acum o contemplu…
Teorie genuina ? Creca o sa va citesc scrierile cu dexu pe geonuchi, dna Ana…
Erata: zmotoceam nevasta, nu siameza. Ca sa nu fiu inteles gresit. Nu de alta, dar siameza e castrata…
Ala sin poza sta cu mana pe sanu cucoanei, dna Ana. Interbelicu Acsinte fotografu, nu io fi aratat aluia pasarica ? Ca mie asa-mi zicea nea fotografu, “”Pasarica !””
Ceasul aluia din poza arata 12 fara zece. Va dati seama ce-i facea nebunu pe la ora 13, cucoanei, daca deja a inceput preludiul la fotograf ?
Frumos spus, doamnă Barton ! Și pe mine mă scoate din sărite indiferența, dar și mai mult decât ea, mă dor frazele banale spuse de cei vor să pară că sunt persoane săritoare și “simțitoare” față de “aproapele” lor..Expresii precum: Iți doresc să se rezolve totul cu bine, orice-ar fi! “, “Eu sunt convins ca exista mereu ceva pentru care merită să trăiești”, ” Îți doresc numai bine!” mi se par lipsite de sens, dacă, după ce le-ai spus nu stai de vorbă cu omul căruia i-ai spus asta, să vezi într-adevăr ce-l doare….Dacă după toate astea, mai adaugi și “O zi bună” sau “La revedere” sună ca o bătaie de joc…Asta te face să te simți ca o hârtiuță neimportantă aruncată la gunoi…Atunci poate că-i mai bună indiferența neaoșă!
Da.