Babele, bete asfalt, se gândiră să-ncingă un tabinet, iar logodnicii simţiră, întâiaşi dată ambii simultan, nevoia de aer.
Cocoanele aveau năduşeli dând la cărţi de-a-ndoaselea. Jeana zise ceva de nişte cafele, să-şi mai revie. Tănţica se duse să le facă şi se gândi pe drum s-o puie pe Mioriţa la ghicit, că poate i se dezleagă limba şi le mai spune câte ceva despre Gogu-cel-mic-la-toate-staturile.
Vetuţa se ridică de pe scaun şi scoase din dulăpiorul de pe hol nişte fursecuri cu glanţ de zahăr. Mergeau la cafea. A dracu’ vişinată, tare mai e! Şi vinul ăla rece…
Se uitară unele la altele şi ştiură fără vorbe că singura zi din viaţa lor fusese când le prinsese ploaia pe malu’ gârlii şi le luaseră de milă nişte ţărani tineri în căruţă. Care dintre ele ar fi avut curaj să uite căruţa, ploaia sau… ?
Aveau cămeşile lipite de piele şi sânii li se zăreau zgubilitici prin pânza subţire. Ţăranii veneau de la cosit şi le puseseră să se bârâce tocmai pe mormanul de fân. Paiele le înţepau prin veşminte şi le cuprinsese deodată pe toate o viermuială şi un râs deloc cuviincios. Hohoteau trântite în paie, iar tinerii se uitau la ele ca la nişte năroade. Pe drum făcuseră popas lângă râu. Împărţiseră nişte rachie şi nişte ocheade până când se întunericise de-a binelea. Atunci Culiţă a’ lu’ Chioru a tras-o pe Jeana mai lângă el, să-i cânte la ureche o doină cu vocea ei caldă. Mioriţa s-a cuibărit la pieptul lui Truţu a’ lu’ Ciupitu, iar restul au început a se juca prin apa rece a râului, la raze de lună plină.
Roşiră toate când şi-amintiră şi un amar le cuprinse. Lângă bărbaţii lor nu mai gustaseră aşa fierbânţeală.
Băură cafelele încet, iar Jeana ceru voie să-şi aprinză ţigara. Vetuţa încuviinţă şi ceru şi ea una. Stăteau şi se uitau la feţele lor zbârcite, la picioarele umflate şi la burţile-nmuiate de ani. Nu vorbiră, însă de la una la alta trecu ziua aia cu soare greu şi cu fân în păr, cu iarbă trosnită-ntre degete şi cu pielea înroşită de obraz neras de ţăran voinic. Ce să mai spui? Ştiau toate că asta le dusese mai departe, până în zilele mohorâte ale nunţilor puse la cale de părinţi.
Turi îl jelea pe Iorgu, da’ ele chiar ar fi vrut să se ducă după vânjoşii ăia, însă ce să te faci cu negustorii? N-au vrut să le dea după ţărani. Tot ei le-au găsit câte un funcţionar gălbejit şi le-au măritat ca pe vite la tăiere.
Bine măcar că ăsta micu’ îşi găsise până la urmă soarta.
– Bună fată Geta! Să-i dea Dumnezeu sănătate!
Daaa, mare minune. Cinstit vorbind, nu prea se mai aştepta niciuna, chiar dacă îl întrebau mereu. În mintea lor, mila îi acoperise bietului Costăchel trăsăturile moi ale chipului său ca o căptuşeală de vată de sticlă. Mare bucurie mare pe capul lui, ca să nu mai zicem de al Vetuţei. Trăi s-o vadă şi pe asta! Băietul ei cel drag se însoară!
Între timp, Costăchel şi Geta ieşiră încet în hol, desculţi, şi coborâră vreo trei etaje. Văzură uşa de la trecătoarea dintre scări. O rupseră aproape şi ajunseră la balustradă. Acolo, pe aerul călduţ al serii, îşi consfinţiră logodna aşa cum ştiau ei cel mai bine: el cu frică, ea cu nădejde şi închipuiri ecvestre.
Sprijinită de balustradă, Geta îl muşca uşurel de umăr pe Costăchel. Nu isprăvise nici acum, însă chiar degeaba nu fusese. Îşi înfipsese unghiile în umerii lui şi îl tot împingea mai sus, dar el nu prea ajungea sărmanul.
Foto: Costică Acsinte
Geta era mai înaltă şi Costăchel trebuia să se ridice pe vârfetele degetelor lui bolnave ca să umple muierea asta pofticioasă.
Până la urmă, logodnica se milostivi şi îndoi uşurel genunchii. Costăchel icni scurt şi ăla le fu răsfăţul. Geta se simţi generoasă din cale-afară.
Logodnicii intrară tiptil înapoi în casă şi văzură că nimeni nu le simţise lipsa. Cocoanele zăceau în transă în faţa ceştilor mici şi înflorate de cafea şi trăgeau tutun în piept ca varanii.
Găsiră în bucătărie sifonu’ şi băură amândoi dintr-o halbă de pe servantă. Costăchel îşi reprimă un eructat, Geta, fină, se întoarse un pic şi-l prefăcu într-un oftat uşor. Se uită pe deget şi-şi văzu viaţa în piatra roşie şi şlefuită ruseşte, matizată de ani şi de lipsa de aer a cutiei vechi. Asta îi era soarta, iar rostul va sta în două-trei pahare de vin pe care le va bea cu nădejde în fiecare seară şi-i va da şi lui, ca să nu-i vază-n ochi visele de vietate.
Pe mătuşici le apucase somnul. Se gândiră să se ridice, să-i mai pupe o dată pe miri şi pe proaspăta soacră mare şi să se îndrepte spre ieşire, cu povara anilor serbezi în inimi, dar şi cu planul nunţii pe care o aveau de gătit şi la care se gândeau ca la cel mai important eveniment de la Revoluţia din ’89 încoace, ba poate chiar mai important căci, la urma urmei, ele tot aşa o duceau, nici mai bine, nici mai rău. Dar parcă nu le venea să plece.
Costăchel visă cu ochii deschişi că va dormi dormi în noaptea aceea toată pentru prima dată cu Geta şi că, în somn, îşi pipăia uşor inelarul, închipuindu-şi verigheta ce va să vină. Zâmbea ca un prunc după primul alăptat.
Tare încărcată ziua asta! Mai întâi excursia la tăticu’ la cimitir, apoi tuşicile, Geta, leşinul, inelul mămicii, logodna….Uffff! Bietul Costăchel îşi scoase batista boţită din buzunărelul de la piept şi îşi tamponă fruntea plină de broboane groase de sudoare. Ce ţi-e şi viaţa asta! Ieri holtei bătân, azi ginere în devenire!
Roza bătu la uşa Vetuţei şi nu-i răspunse nimeni. Încercă clanţa şi ajunse într-un aer făcut din bucăţi: fum şi întuneric. La masa rotundă din sufragerie dormeau, peste cafele, cărţi de joc şi pahare de vişinată, câteva cucoane. Le văzuse ea des pe-aici, că nu-i scăpa picior de om care intra în bloc. Gazda nu era, aşa că merse încetişor până-n dormitor. O văzu pe Vetuţa cu o cutie de lemn pe piept, cu lacrimi neuscate pe obraji şi cu un surâs de împăcare pe faţă. Ieşi mirată. Se întoarse în holul de la intrare şi, trecând prin dreptul bucătăriei, i se păru că aude ceva. Deschise uşa încet şi-o văzu pe fie-sa în braţele vecinului Costăchel Gudurău, cu mâinile încolăcite pe după gâtul lui, legănându-se amândoi fără muzică. Înţelese că asta a fost toată viaţa ei de femeie vrednică şi cu fată mare la uşă.
