Incredibila poveste în neştiut evantai a lui Costăchel, onorabilul fiu al mamei sale, Vetuţa – Capitolul VI

– Doamna Geta, luaţi cu pâinică! Să nu vi se aplece de la icre, o sfătui Nuţica.

Geta se uita a lehamite. Ce dracu’ căuta ea acolo, în cavoul ăla cu murături? Ea trebuie să înflorească, nu să se usuce ca un buchet de imortele. Stătea în picioare, lângă masă, aproape de hol, tot gândindu-se dacă să plece acum sau, de mila neisprăvitului şi mai ales a babelor, să mai stea niţel. Imaginea lui Costăchel căzut în fotoliul acrit o storsese de viaţă.

Se gândi, în timp ce luă o gură de sifon chior, ce dracu’ fusese-n capul ei, de-l frământase pe ăsta în atâtea nopţi? Şi cum de nu crăpase nevolnicul? Îi fu groază. Ei îi era frică de morţi. Avea ea o chestie, aşa. Când murise tăticu’, mare inginer la Drumuri şi Poduri, nu vrusese să-i pupe mâna, oricât ar fi stăruit popa şi Roza. Nu, şi pace!

Şi acum i se părea că, dacă s-ar fi măritat cu Costăchel, ar fi trebuit să pupe un mort mulţi ani de acum încolo. Sau câţi i-or fi daţi nevolnicului. Şi nu putea, nu putea!

Vetuţa îşi drese glasul într-o grimasă chinuită şi zise:

– Getuţo, mamă, bei o cafeluţă?

Fâţâindu-se de pe un picior pe celălalt, Geta înţelese ca nu mai era scăpare. Pierduse ocazia de a ţâşni pe uşă. Nodul din gât o împiedică să scoată vreun sunet. Dădu tâmp din cap în timp ce îşi trăgea discret dresul sucit pe pulpa transpirată.

Vetuţa simţea că-i scapă frâiele şi ei nu-i plăceau astfel de lucruri. Acum mai apăruse, nebăgată în seamă, şi Genoveva, vecina de la 6 şi radioul cartierului. Geta stătea ca muta, Genoveva venise neinvitată, chipurile să ceară o ceaşcă de zahăr, şi nu putuse să mai scape de ea, iar Costăchel avea ceva cumplit în ochi de parcă ar avea de gând să comită un măcel mătuşesc.

Jeana adormise pe scaun.

– Mulţi ani trăiascăăă! Mulţi ani trăiascăă! La muuuulţi ani! se trezi cântând Tănţica, fără să i se alăture nimeni.

Geta se îndreptă hotărâtă spre masă unde îşi turnă vişinată în paharul de vin. Nuţica făcuse ochii mari. „E clar, asta e risipitoare, nu e femeie de casă!“

Din fericire pentru tensiunea ei oscilantă, Vetuţa nu băgase de seamă cum Geta dăduse peste cap dintr-o răsuflare ditamai paharul plin-ochi cu vişinată. Se întorsese pentru o clipă spre servanta masivă să ia cadoul băieţelului. Ca la un semnal, toate verişoarele se împrăştiară prin cameră în căutarea poşetelor din care scoaseră cadourile pentru băiet, împachetate care mai de care mai artistic, ba în hârtie cu puişori de Paşte, ba cu şnururi de mărţişoare. Animate de momentul despachetării ce urma să vie, se alăturară într-un glas Tănţicii, zbierând în cor un minunat „Muuuulţi aaani trăiascăăăăă! “

Costăchel îşi retrăi viaţa în fotoliul ros, ca umblătorul neştiut, căzut nesilit de nimeni, dară nicicând de bunăvoie, în prăpastie.

Am 65 de ani, ce dracu’. Mâine-poimâine vine adenomu’ peste mine. Geta n-o să fie mulţumită cu una, cu două, da’ am caracter. Măcar atât. Nu bat, nu jignesc, mă spăl pe picioare în fiecare seară, pun şervetu’ în poală, scutur manşetele şi-mi fac pantofii cu vax. Nebunele astea de babe au uitat cât de frumos ştiu să cânt. Aproape am uitat şi eu. Tanti Tănţica falsează de-mi zbârleşte păru’. E ziua mea. Să vază Geta ce tenor spint are la aşternut!

Şi începu să cânte:

Se scuturau toţi trandafirii

În seara cand ne-am despărţit

Plângea pădurea şi zefirii,

Plângea şi lacul liniştit

Tu nu m-ai înţeles pe mine

Şi nici n-ai vrut să mă-nţelegi,

Dar când ne vom cunoaşte bine

Vom fi bătrâîni, vom fi moşnegi

Mă vei uita că-s prea departe

Şi pentru prea mult timp lipseşti,

Mă vei uita, că şi uitarea

E scrisă-n legile-omeneşti

Poate vreun murmur de chitară

Îţi va trezi păreri de rău

Să te gândeşti la prima seară

La cel ce te-a iubit mereu.

Geta se uită la el, parcă, parcă văzu ceva viu sub aerul lumânăresc dintotdeauna. Cânta frumos, foarte frumos. Sigur, vechiturile astea-i aduceau aminte că era cam trecută, despre el ce să mai zică, da’ avea o voce de-i tremurau dedesubturile. Şi ce dacă, în rest, n-o emoţiona nici epidermic, nici osos, să nu mai zică ea mai mult, o să-i cânte în fiecare seară, ea o să bea ceva ca să-i placă şi mai mult, el n-o să zică nimicuţa, că doar babele astea beau de-o viaţă şi când jucau tabinet.

Copii nu mai face ea acu’ şi Doamne fereşte să-i aibă cu unu’ ca el! Mai încolo, după nuntă, o să le puie pe Roza şi pe Vetuţa să şază amândouă aici, iar ei se vor muta la etajul trei, fără naftalină. Hai, fato, că n-o fi moarte de om! Nu te mai ia nici dracu’! Ăsta măcar are ochi frumoşi, Geto, măcar atât.

Se veseliră ce se veseliră, Costăchel roşu ca o pătlăgea trecută, după care se aşezară şi începură să se uite la Tezaur Folcloric. Vocea Mioarei Murărescu îi moleşi pe toţi.

S-o spunem pe-a dreaptă: fiecare simţea că se învârte de pomană, ca un tubercul în căldare. Acolo se ziseseră nişte lucruri, o muiere apăruse şi-l revendicase pe Costăchel, Costăchel însuşi zăcea ca o balegă, o nemernică de muscă bâzâia pe salamul de biscuiţi, iar Geta se scobea pe sub unghii cu o scobitoare.

– Geta, ia, zi tu, mamă, la ce şcoală eşti tu profesoară?

Geta se strâmbă toată cu vişinata în gură.

– La Şcoala Centrală, mamaie.

– Şi zici că-l vrei pe flăcăul nostru? E băiat bun, să ştii, şi eu nu l-aş da după orişicine. Eu zic aşa: să punem nunta la anul, prin vară, până-n postul de Sântă Mărie. Vorbesc cu domnul Paraschiv de la complex să facem la cantina de la liceu că are el o cumnată de lucrează acolo, la bucătărie. Prin toamnă, pun mai multă varză la murat, gogoşari umpluţi cu sfeclă, o minunăţie, Jeana vă face prăjituri cu nuci şi miere, iară Nuţica poate să-ţi croiască rochia, că tare frumos mai lucrează ea satenul. Tortul îl comandăm, cu frişcă multă şi cu ananaşi din compot, nu ne zgârcim! Că doar o dată în viaţă se însoară Costăchel al nostru.

Încălzită de vişinata preparată cu sirop de la non-stopul de la colţul blocului şi alcool de 90 îndoit cu apă, Geta simţea că i se suie tot sângele în cap. Auzi tu la baborniţe! Prajituri făcute de ele, murături de casă, cantina liceului, când ea se lupta din răsputeri să îşi îndeplinească visul nunţii la sala de marmoră a CCA-ului!

Geta se ameţise zdravăn şi, tot uitându-se prin cameră, zări un casetofon Parnasonic, luat de Vetuţa de la bişniţarii din piaţă în urmă cu zece ani, dar care funcţiona perfect şi nici măcar nu agăţa casetele. Romanţa lui Costăchel îi făcuse poftă de dans şi găsi, rătăcită printre casete cu Ileana Ciuculete şi Maria Ciobanu, una cu hiturile anilor ’90, aterizată cine ştie cum acolo.

Hotărî că e timpul să scuture aerul din cameră, îmbibat cu varză, gogoşari şi prăjituri uscate. Apăsă play şi melodia Kingston Town a celor de la UB40 o făcu să se îndrepte unduindu-se toată spre Costăchel. Îi plăcea cântecul ăsta de anul trecut, de la banchetul ălora de la XII C, când şi dansase cu profesorul de educaţie fizică.

Se lăsă greu înduplecat să se ridice la dans. Avea picioarele umflate şi tot ce şi-ar fi dorit era ligheanul lui cu smalţul ciobit, plin cu apa vie de Burov. Dar entuziasmul şi chiuielile Getei îi dădură aşa un imbold şi mai de voie, mai de nevoie îşi săltă dosul din fotoliu şi porni a se bâţâi când pe un picior, când pe celălalt, în contratimp cu ritmul unduios al melodiei. La dans, Costăchel era băţ. Semăna cu o gumă de mestecat, din aia de pe vremuri, în pachete galbene cu răţoi, formă de ţigaretă, tare de îţi rupeai dinţii în ea dacă erai mai nerăbdător din fire. Geta îi pusese o mână pe şoldul ei, mână care stătea nefiresc, cu degetele întinse, în loc să se curbeze după formele ei rotunjoare, iar în cealaltă îşi cuibărise palma dreaptă. Se bălăngăneau stânga-dreapta-stânga-dreapta, iar în răstimpuri mai încerca ea nişte rotiri, nişte înflorituri, dar Costăchel nu ştia s-o prindă şi ea nimerea mereu pe de lături de o călcase şi pe biata Genoveva pe papucii de pâslă în carouri.

Foto: Costică Acsinte

Jeana se trezi buimacă şi zise:

– Turi, unde e Gabi Luncă?

Vetuţa îşi ridică trupul greoi şi scoase din servantă o casetă. Scoase zbânţuiala din casetofon şi le spuse copiilor că asta e muzică adevărată.

Costăchel se pocni peste frunte şi declară solemn:

– Nu se mai face a doua Gabi Luncă pe lumea asta!

Nuţica începuse să pritocească nişte şprituri prin pahare, iar Geta se trăsese mai aproape de Costăchel, ba chiar îşi şi odihnea o mână pe coapsa lui cea molatecă. S-a hotărât pe loc. Nu vrea să cânte toată viaţa Supărată sunt pe lume, aşa că fie nunta cum o fi, o să-l ia pe Costăchel, ba chiar, dacă mai bea o vişinată, s-ar putea să ajungă să creadă şi ea că asta şi-a dorit toată viaţa.

Până la urmă, ce dracu’ să mai aştepte? Ăsta este, bun, rău, e al ei. Da’ îi veni să plângă scuturat, iară el fu sigur că de emoţie, iar babele o luară ca pe o victorie ex aequo.

Geta răbufni într-un şirag de lacrimi. Aproape se sufocă sub presiunea trăirii intense, dusă la extreme de aburii dulci ai vişinatei. „Mamă Vetuţa, vino să te pup!“ şi se aruncă de gâtul viitoarei sale soacre, udându-i gulerul matlasat al halatului. Se strânseră cu putere în braţe, fiecare cu gândul la Costăchel. Vetuţa simţi pe gât o adiere şi i se tulburară ochii. Fata asta, Geta, se lipise de pielea ei, iar mustăcioara demult mijită şi de disperare lăsată acolo o gâdilă cum pe vremuri o liniştea a lu’ Iorgu frizeru.

Gata! Asta e nora ei.

– Costi, zise Geta înfrigurată, de după poalele de guşi ale soacrei in nuce , nu vii s-o pupi şi tu pe mama? Ne-a dat binecuvântarea ei, Costi!

Vetuţa se simţi fetişcană, mlădioasă şi rozalie.

– Viu, viu.

Şi Costăchel se urni greoi, totuşi cu o oareşce vioiciune în mâinile care se agitau ca nişte molii în jurul becului.

Se topiră toţi, într-o îmbrăţişare, mustăţi, chelii, blond platinat fremătând laolaltă.

– Turi, unde e Zenitul ăla să vă fac o poză?

Din difuzoarele plesnite ale casetofonului se auzea strident „Puşca şi cureaua lată“. Costăchel îşi simţi inima plină şi le strânse în braţe cu putere pe mămica şi pe Getuţa, cântând cât îl ţineau plămânii „Când eram tânăr ficior….“

– Ce frumos le şade, gânguri melancolică Jeana.

– Daaa, tare frumos, zise şi Genoveva, scuturându-se de somnul care începuse s-o prindă de pe la urechi. În timpul ăsta se întreba cât o mai fi darul la nunţi şi cum s-o chivernisi ca să se ajungă cu banii şi de întreţinere, şi de dus la Techirghiol.

„Eram fala munţilor“ mai apucă să cânte Costăchel că Vetuţa sări ca arsă din îmbrăţişare şi se porni într-un fel de fugă caracatiţoasă către dormitor. Acolo, sub pat, avea o cutie de lemn de tei. În ea, poze vechi, un smoc de păr de-al lui Iorgu şi buricu’ lu’ Costăchel.

Sub astea toate, o altă cutie, mai mică. În ea, un inel mare cu rubin. I-l dăduse Iorgu într-o noapte, sub pod. Îl ascunsese o viaţă-ntreagă, când de Spiridon, când de căpitan. Acu’ venise vremea lui: o să i-l dea arzoaicei ăsteia mustăcioase, că prea-i aduce aminte de tinereţe şi l-o face pe ăsta micu’ măcar jumate bărbat, chiar dacă, ştia ea sigur, Costăchel de inimă o să moară între picioarele ăsteia. Dar, deh, şi moartea e tot viaţă, nu?

Îi tremurau mâinile de emoţie. Deschise cu greu cutia, lăsând să strălucească piatra roşie sub ochii uimiţi ai verişoarelor. Geta simţi un pumn în stomac, iar Costăchel fu iar aproape de leşin. Tănţica întinse hulpavă mâna către bijuterie, dar o retrase jenată sub pleoscul unui dos de palmă primit de la Jeana. Inelul făcuse ca Iorgu să se întoarcă iar, printre ele, după atâţia amar de ani. Iată că ghiavoliţa asta de Turi făcuse ea ce făcuse şi i-l luase pe Costăchel lui Costache. Costache era castrat şi lui Iorgu îi mai crescuse o pereche de tuberculi pe lumea ailaltă.

Mioriţei îi sticliră ochii la vederea inelului mai abitir decât fundu’ sticlei de vişinată. Gogu nu-i luase decât puiu’ târgului de la bâlci în toată viaţa lor. Îndoi degetul inelar, probând în gând inelul cu rubin. Nuţica se lăsă toată pe un scaun.

Costăchel luă, într-o criză de curaj, bijuteria din mâinile mă-sii şi, cum văzuse el în filmu’ ăla american acu’ douăzeci de ani, îndoi cu trosnet mare un genunchi. Luă mâna Getei şi-i spuse:

– Vrei să fii a mea pe vecie?

Care vecie, nu se-ndoia Geta, însemna maximum vreo 15 ani, deci nu era chiar o nenorocire.

Când se văzu cu inelul pe deget, Geta ştiu că nu-i va fi uşor.

Da’ nu-i bai! A făcut ea multe la viaţa ei: a urcat munţi, a trecut văi… o face-o şi pe asta!

– A ta voi fi de-a pururea!

Numai de le-ar convinge pe baborniţele astea să facă o nunta mai de Doamne-ajută, că nici moartă nu se-nchipuia mireasă la cantina aia ramolită.

Genoveva începu să plângă cu sughiţuri, în timp ce golea o ceşcuţă ciobită de vişinată. Mai toate aveau lacrimi în colţul ochilor şi se căutau de batiste. Din casetofon se auzea acum, absolut providenţial, „Ia-ţi mireasă ziua bună“. Numai Turi şi Geta ştiau ce e în sufletele lor şi cum le răscolea cântecul ăsta măruntaiele.

Turi îl trimise pe Costăchel la boxa din pivniţă să mai ia vreo doi litri de vin. Acolo dosise ea nişte Grasă de Cotnari pe care i-o adusese un nepot acum trei ani. După aia, scoase paharele alea bunele de cristal, primite cadou de la comandantul unităţii lui Costache la nunta de argint. Offf, greu i-a fost şi-atunci. Îi auzise vocea lui Iorgu după atâţia şi atâţia ani, taman în ziua cu pricina. O căutase în cartea de telefon din prima zi în care se întorsese în ţară. De data asta nu mai luase Dunărea îndărăt la înotat ; venise cu trenul. Făcuse avere pe la nemţi.

Mioriţa, cu glasul ei de soprană ruginită, dădu tonul unui nou „Mulţi ani trăiască!“, de data aceasta la „Cine să trăiască!“ urlară toate cât le ţineau rărunchii „Miriiiiii!“.

Costăchel văzu cu ochii pofticioşi ai minţii figurinele de zahăr din vârful tortului de nuntă, în timp ce Geta se gândea la invidia fetelor bătrâne din cancelarie atunci când le va arăta ditamai piatra de pe inel, probabil în pauza de dinaintea orei de la a şaptea B.