Avuţii lumii acesteia. Avuţi de ceilalţi. Cei care nu resping, nu pun la punct, nu dispreţuiesc. Disponibilii. Nu cheamă, dar deschid porţile cele mari ale Muscatului atunci când ai nevoie de-o laviţă şi-o ulcică de apă. Atoateutilizabilii. Sau, mă rog, amulte.
Sunt buni. Cei mai buni. Mereu proaspeţi şi calzi de batjocorit. Îţi dau toată mâna, iar tu-ncepi să tremuri de plăcere la gândul că le vei discloca umărul şi le vei ronţăi omoplaţii. Şi nu va fi nici atunci destul. Că mai au şi femur, de şi pe care să te sprijini. Şi glezne de mestecat, păr de-nvelit şi tălpi de vărgat vânăt cu multpreamultele vrute ale tale.
Foto: Costică Acsinte
Dar că-s şi ei oameni ai gândit vreodată? Că şi lor le bate vântul prin inimi, li se aspresc tegumentele, le palpită măduva spinării? Nu. Ei n-au decât valoare de-ntrebuinţare. Lasă, nu te gândi, nici nu simţi. Tu foloseşte-i, despoaie-i de puteri, demantelează-i. Os pe os să rămâie, c-aşa merită, dacă n-au ştiut decât să prăpădească lumină pe tine. Dacă nu s-au… prezervat, darling. Dacă nu şi-au… dozat sentimentele. Calcă-i tare şi apăsat, până nu mai rămâne nici umbră de umbră pe nori. Că pe pământ, jale.
Însă, te-ntreb eu, pe cine vei mai parazita, pe cine-o să mai chinui tu, când iertătorii ăştia se vor termina? Sau când leagănul ăsta din care-ai muşcat şi pe care l-ai zgâriat până la nerv se va opri, se va apleca întreg şi-ţi va da drumul meritat din braţele lui toate?
Sărna, nu mai fac!
:)))))))))))))
Trebuie să crezi ca să ierţi. Nu neapărat într-o divinitate, în ceva sau în cineva.Uneori, e suficient să crezi în tine însuţi.Capacitatea de a ierta este direct proporţională cu mărimea greşelii. A ta sau a ,,celuilalt”.Cel care iartă cu advărat nu ştie, nu poate, nu vrea să fie resentimentar. Nu are ,,organ” pentru ură. În schimb, are o uriaşă disponibilitate de a face bine, de a dărui şi a se dărui. Iertarea e şi ea un dar însoţit de har. Cei care iartă, puţini la număr, obligatoriu şi uită.Uită greşeala celuilalt şi, dintr-o neţărmurită bunătate, se uită pe sine, pînă la sacrificiul suprem. În inima şi în sufletul fiecărui iertător există o infinită mărinimie. Iertarea celebrează Viaţa. A ierta înseamnă a te bucura, nu atît pentru tine, cît mai ales pentru cel scăpat de sub povara greşelii. Cît putem greşi pentru a putea fi iertaţi sau pînă unde poate merge greşeala care poate fi iertată? Greu de spus. Iertătorii sînt cei care deretică prin vieţile noastre aruncînd cu greşelile noastre la coş. Iertătorii veritabili nu operează selecţii între cei care greşesc. În cazul lor, Iertarea este una universal-valabilă, pentru toţi greşiţii, este un modus vivendi. Iertătorii sînt nişte eroi neomologaţi trecuţi prin furcile caudine ale pătimirii, sînt oameni îmbunătăţiţi, în special sufleteşte. Iertătorii nu-şi spun cei fără de prihană, ci cei fără de ură. Iartă, dacă vrei să fii iertat. Iertătorii sînt mari înţelepţi, chiar dacă nu sînt trecuţi prin şcoli eleate. Ei înţeleg sensul şi rostul vieţii mai abitir decît un filosof. Iartă-mă şi scuză-mă nu sînt sinonime.Cei care iartă nu ţin morală, nu ţin predici, nu poartă pică, nu se dau pe sine ca exemplu.Igiena mentală a iertătorilor este un exemplu extraordinar de autoconservare. Iertătorii au vocaţia martirajului şi, la nevoie, îşi dau cămaşa de pe ei şi întorc şi celălalt obraz. Iertătorii sînt şi marii perdanţi, marii neînţeleşi şi marii naivi. Sînt prunci mari. De cele mai multe ori, infinita şi dezarmanta bunătate a iertătorilor scapă capacităţii noastre de pricepere, ne scapă nouă, cei mai puţin iertători, dar mari făptuitori ai greşelii. Iertătorii sînt de două ori primitori: receptacol a greşelilor noastre şi deopotrivă model de ospitalitate. Iertătorii sînt părinţii care-şi primesc cu braţele deschise fiii risipitori întorşi de pe cale. Stă în puterea noastră să devenim iertători. Ar trebui ca în şcoli să se predea iertarea, să existe dascăli de iertare. Iertarea are pedagogia ei. Iertătorii sînt nepricinoşii, reconciliatorii, pacificatorii, inocenţii revoluţionari. Ei te iartă, însă tu ştii să (te) ierţi? A ierta nu înseamnă a cocoloşi, a ascunde mizeria sub preş, a subestima gravitatea greşelii, a trece cu vederea, a pune batista pe ţambal, cum spune românul. A ierta este o rarisimă dovadă de Omenie, e Umanitate în stare pură, in grano salis, Iubire necondiţionată. ,,Şi ne iartă nouă greşelile noastre,/precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Omule bun, tu pe cine ai iertat astăzi?
Mulţumesc mult, Florin.
Multumesc, Ana
Tu ai toate cuvintele care-mi lipsesc, si ti le las cu tot dragul, sa mi le spui mereu 
Mulțumesc și eu.
imi fac tablou cu textul asta. jur.