Gustul secret al dragostei

Să zicem c-a fost odată ca niciodată, ca-n orice poveste care măcar începe cum se cade. A fost, normal, un împărat care moștenise de la tac-su o-mpărăție, ce altceva? Numai că el nu s-a mulțumit cu granițele lăsate cu limbă, cam beată ce e drept, de moarte de tătâne-su și-a zis c-o s-o mai ajusteze pe ici, pe colo, să fie împărat vrednic, mare cuceritor, să-i rămâie numili în hrisoave.

S-a apucat așadar de războit, că era tânăr, ne-nsurat, n-avea obligații, putea să-și vadă liniștit de-ntins împărăția. Nu și-a văzut el tocmai liniștit, că asta e-n contradicție cu războiul, dar nici mare vărsare de sânge n-a făcut, c-avea la sud și la nord doi vecini cam temători, care l-au întrebat cam cât ar vrea din împărățiile lor și i-au dat exact cât a cerut. Nici el nu era un împărat nesimțit, îl crescuseră ai lui în oarecare cumpătare. Cel de la vest s-a-nființat cu armatele la graniță, dar nu știu ce naiba le-a dat de mâncare bieților oameni, că zăceau toți la baza cailor în ziua bătăliei, adormiți ca pruncii la sânurile mamelor. Pedestrași n-avea fiindcă era mândru de felul lui. La est a fost simplu: împăratul a venit la pod, cu fie-sa-n trăsură, a dat-o jos și i-a zis cuceritorului că i-o dă de nevastă, bașca jumătate din împărăție, cum scrie-n istoriile cumsecade.

Al nostru n-avea gând de-nsurătoare, dar nici nu poți să refuzi o frumusețe vecină, că nu ești prost. Și nici nu ești hapsân, când îți dă socră-tu și-atâta lumină de pământ, nu doar pe frumoasa de fie-sa. Așa că toată vărsarea de sânge din campania asta de cucerire s-a limitat la găinile, curcile, bibilicile, oile și vacile, plus două căprioare, douăzeci și cinci de iepuri și vreo trei sute de potârnichi, sacrificii inerente în hrănirea unei armate. Nu e de ici, de colo să plimbi o armată sus, jos, stânga, dreapta, în granițele unei împărății. Că luptă, că nu luptă nu e treaba ta, tu trebuie să hrănești oameni și cai deopotrivă. Avea el și niște cămile, dar ele merg la clasa economic.

S-a-ntors fericit în cetatea lui de scaun, altfel un jilț de stejar, bătut, evident, cu pietre scumpe, a făcut o petrecere mare, că nu era moda cu nunți în vremea aia. Puneai bucătarii să taie rațe, gâște, viței, berbeci și porumbei, să pună toate rezultatele tăierii în frigare, apoi pe niște tipsii mari, dar pe categorii de carne totuși, deschideai sala tronului, dădeau servitorii un pic cu mătura, ștergeau mesele de lemn cu frunze de mentă, aprindeau niște făclii în colțuri, dădeai poruncă să se facă un jilț mai mic, din lemn de trandafir, cu incrustații și mai puține pietre prețioase, dar mai multe semiprețioase, îl puneai frumos lângă jilțul tău împărătesc și-o așezai pe împărăteasa wannabe în el, mânca lumea, bea și dansa și gata legitimarea relației la cel mai înalt nivel în stat. Dădeai și săracilor ceva de mâncare și de băut, normal, plus doi-trei galbeni de căciulă, să-ți meargă bine.

Treaba cu administrarea noii împărății, mult-mărite, a fost floare la ureche fiindcă împăratul avea un talent la recrutarea de personal ceva de speriat. Sediul central al împărăției punea însă ceva probleme, împăratul fiind obsedat de control când venea vorba despre casa și acareturile lui. Din acest motiv, muncea ca un sclav de dimineață până aproape în dimineața următoare, așa c-a fost considerat un miracol al zeilor când împărăteasa a purces grea. Abia la bătrânețe a învățat să delege treburile cetății, așa că fetița blondă și firavă care s-a născut la termen era fără nicio umbră de-ndoială fructul epuizării lui și al splendorii împărătesei.

Împăratul s-a-nduioșat un pic când a văzut-o, și-a dat seama că nu-i cunoaște instrucțiunile de utilizare și că oricum nu are când să i le-nvețe, fiind el ocupat cu managementul și leadershipul împărăției. Și-a amintit totuși că tatăl lui mai venea câteodată în camera lui de prunc și-i zâmbea înainte de culcare, așa că și-a modificat programul zilnic și-a trecut în el „vizită Lamantina“ pentru ora 21:00 a fiecărei zile. Și oricât era de obosit, la nouă fix, în fiecare seară, era în camera prințesei, o privea un pic, îi surâdea și pleca. Lamantina, nume pe care el îl visase și cu care o îngrozise pe împărăteasă, care, de emoție, îl visase și ea în noaptea următoare, drept care nu puteai spune că numele copilului nu fusese pus fără acordul părinților, creștea tot firavă, cum se născuse, și tot blondă. Avea ochii verzi ca iarba și-n camera ei de copil mirosea tot timpul a oțet de fructe, un miros dulce-acrișor, că-mpăratului îi venea mereu apă-n gură când se ducea s-o vadă. Cât despre privirea de trifoi, și el, și împărăteasa fuseseră asigurați de doica expertă că nu va rămâne prințesa cu ochii ăia de știmă, sunt ochi de lapte, se schimbă.

În timp, împăratul i-a mai făcut loc fetiței  în programul lui zilnic. Când s-a făcut de vreo doi ani, o primea la fiecare dintre mesele lui și dădeau amândoi mâncare pe ei, iar Lamantina râdea cu dinții ei albi și cu pupilele ei de iederă, că nu tot laptele se schimbă. Împăratul și împărăteasa se obișnuiseră deja cu neobișnuita culoare, iar supușii duseseră vorba dincolo de-mpărăție că prințesa are puteri neomenești fiindcă are ochii ca iarba, chiar dacă puterile alea nu se vădiseră defel. Dar, bineînțeles, oamenii așteptau să crească. În vremea asta, Lamantina stătea frumos pe minijilțul ei, la masă cu tăticul. La toate mesele. Tăticul mânca dimineața tobă sau lebăr, amândouă muiate zdravăn într-un bol cu oțet, la prânz o ciorbă de burtă de vacă sau dintr-o altă zonă geografică a vacii, în care turna cel puțin un deț din aceeași licoare, iar seara cerea două prepelițe gemene, făcute-n jar, pe care turna cu carafa oțet.

Uneori, când tăticul stătea la masă mai mult, Lamantinei îi dădeau lacrimile de plăcere, de la mirosul ăla minunat care se revărsa din talerele tăticului. Odată însă, Lamantina a plâns de durere, înțepată fiind în palmă de o albină care dădea târcoale mesei. A plâns mult, iar tăticul a luat-o-n brațe și-a legănat-o până fetița s-a liniștit, dar a avut grijă, după ce i-a scos acul, să-i toarne-n palmă bineînțeles oțet. Când o ținea în brațe, să-i treacă durerea, două lacrimi ale fetiței au ajuns pe buzele împăratului și nu mică i-a fost mirarea când a observat că prințesa plângea dulce-acrișor și aromat, nu sărat, ca toată lumea. Și-a spus atunci că zvonurile despre puterile supraomenești ale fetiței ar putea să nu fie doar zvonuri, însă și-a-ndepărtat repede gândul, cum alungi o muscă sâcâitoare, fiindcă el nu credea în astfel de prostii, era un împărat serios, rațional și responsabil. Iar fata lui avea să-i semene, de bună seamă.

Vremurile s-au făcut mai mari, la fel și prințesa. Era năltuță și delicată ca un fir de păpădie, cu pielea albă și ochii ăia verzi, enormi, ierboși. Pentru timpul ăla, fata era o ciudățenie, dar în timpurile noastre să ai asemenea ochi verzi și atât de mari n-ar putea fi decât măiestria unui mare chirurg estetician, un om care s-ar îmbogăți precum Cresus după trei intervenții de-astea. Nici silueta ei de nălucă nu inspira mai multă încredere contemporanilor, care-o căinau și pe ea, și pe părinți, gândind aparte că biata fata asta n-avea cum să trăiască prea mult. Iar toate astea în ciuda vitalismului debordant al Lamantinei, căci pentru ei el nu conta, credeau că este doar strălucirea maximă a unei stele căzătoare. Prințesa știa tot ce se spunea despre ea, însă nu-i păsa. Ea își picta camera o dată la trei-patru luni, când se plictisea de personaje, dansa în iarbă și aduna rouă. Pasiunea pentru rouă a făcut ca împăratul să poruncească să i se construiască o hrubă specială: crama cu rouă. Lamantina zicea c-o strânge ca să salveze grădinile palatului, de-o veni vreo secetă, că roua e apă ne-ncepută și nu se strică. În fiecare dimineață, lua trei sute de servitori și strângea împreună cu ei toată roua din grădini, gândind că la vreme de uscăciune are să ajungă fiindcă însăși grădina atâta rouă produsese pe vreme bună. Umpluse Lamantina hruba de butoaie.

Dar cele mai spectaculoase nu erau butoaiele din crama cu rouă, ci talerele prințesei, fiindcă ea nu mânca decât frunze peste care lăcrima un pic de fericire înainte de-a se așeza la masă. Lamantina își petrecea mult timp în grădinile palatului, unde ea însăși cultiva tot soiul de frunze pe care i le aduseseră grădinari vestiți din toate colțurile împărăției și din niște colțuri de din afara împărăției, despre care nimeni nu auzise, iar când cineva auzise totuși nu le ținuse minte. Și crescuseră mări de frunze nemaivăzute în grădini, iar Lamantina, care tot timpul auzea o muzică în capul ei, una care nu semăna cu muzica obișnuită, se ducea dimineața, după ce termina împreună cu trupele speciale de adunat roua, și se lăsa în ierburile acelea, gândind nimicul. Iar din nimicul ăla i se alegeau poftele pentru micul dejun.

Mesele ei erau de fiecare dată verzi, dar niciodată aceleași. Și pe toate le iubea, că doar din fericirea dăruită de iubirea aceea pentru verde cădeau lacrimile ei dulci-acrișoare și aromate peste frunzele alea, iar prințesa se-nfrupta din verdele pletoric precum tatăl său, mama sa și supușii lor din risipa de cărnuri care însemna orice masă în împărăția aia. Bunînțeles, toți o căinau în sinea lor pe prințesa cea filiformă, fiind siguri că ziua cea de pe urmă îi va veni degrabă, căci, nu-i așa?, cât poți trăi mâncând numai niște frunze, chit că felurite, peste care-ai picurat cele mai ciudate lacrimi de pe toate fețele pământului. Uleiul era necunoscut pe-atunci, dar la câtă grăsime mâncau locuitorii acelei împărății, numai uleiul ar fi lipsit, că le-ar fi răpus inimile încă de tineri.

Lamantinei nu-i păsa de șușotelile oamenilor, nici de privirile lor furișe, ea se ocupa în continuare cu producția de rouă, de cea de frunze pentru salatele ei minunate, de pictura propriului dormitor de prințesă și de muzica pe care mintea ei o născocea încontinuu. Părinții se obișnuiseră cu ea și înțelelseseră că fata lor e zâna frunzelor și-a lacrimilor de bucurie, mereu dulci-acrișoare. Împăratul a fost nevoit să-și acceseze inteligența spirituală, că aia emoțională nu-i fusese de prea mare folos, ca să accepte că Lamantina e… Lamantina. Împărăteasa știuse de toate astea de când fusese însărcinată și-i mirosea pielea a oțet de caise dimineața, de zmeură la prânz și de afine seara. Timp de nouă luni nu mâncase biata decât frunze, așa că n-avusese cum să uite așa ceva. Era fata ei, cea mai frumoasă fată din lume, verde de-acum, căci pielea-i căpătase o ușoară nuanță verzuie, și mirosind discret a cel mai fin oțet. Parcă de agrișe?

Dar pacea, of!, pacea cât să țină? Împăratul cel bun și blând, un CEO de excepție, ce să mai, căzu grav bolnav de surmenaj, de gută, cu ficatul mărit și reflux gastroesofagian, să nu mai zicem de migrenele recurente. Fură chemați doctorii cei mai pricepuți din toate împărățiile, însă niciunul nu reuși să dea de cap atât de multelor boli care-l năpădiseră pe bietul împărat. I-au dat să mănânce aripi de fluture în sos de vin, creștet de maimuță urlătoare, gheare de arheopterix, ținute în marmeladă de fructul pasiunii, ouă moi, de dinozaur, limbă de anacondă, stropită cu-ncruntătură de tigru, în fine, fiecare doctor a făcut ce-a știut el mai bine, însă împăratului îi era din ce în ce mai rău.

Lamantina era distrusă de durere. Nu mai ieșea la cules de rouă, ba chiar interzisese acest tip de muncă și pusese un lacăt greu depozitului de butoaie, muzica din mintea ei se deșertase într-un loc necunoscut și de-acum nu-și mai auzea decât frica, ierburi pentru salatele ei minunate nu mai culegea, îi aduceau supușii două frunze mici, cât să-ncapă într-o coajă de nucă, pe care ea plângea acum niște lacrimi acre-acre din cauza cărora nu putea mânca absolut nimic. Împărăteasa se speriase foarte tare, crezând c-avea să-și piardă și soțul, și fiica. A poruncit să se descuie lacătul hrubei, să i se dea cep unuia dintre butoaiele cu rouă și prințesa să aibă tot timpul pe frunte o compresă cu rouă, că se usca văzând cu ochii, iar când va cere apă, tot rouă să i se dea să bea. Fata și-a revenit a treia zi, ca prin minune. Împărăteasa a zis să-ncerce și cu-mpăratul, dar n-a mers. Amărâtă, s-a dus și i-a spus prințesei că roua nu e pentru toată lumea. Atunci, trezită ca dintr-un somn în deșert, Lamantina și-a dat seama că știe ea leacul pentru tatăl său.

A coborât desculță în grădina unde cultivase cele mai obișnuite ierburi, a cules într-un coș ce i-a venit la mână, a urcat în palat, le-a spălat și le-a șezat pe un taler mare, de argint. Erau frunze din toate felurile de verde, o frumusețe de salată. Gândindu-se că-și va face bine tatăl, prințesa a-nceput să plângă de fericire, dar s-a temut să lase lacrimile peste frunze, crezând că poate nu s-a făcut ea însăși bine cu totul, iar lacrimile vor fi poate prea acre. A gustat însă și-a văzut că erau foarte bune și-aveau miros de pere coapte. A urcat în camera unde zăcea tatăl său, i-a dat pe toți doctorii, felcerii și servitorii afară, a-ngenuncheat la patul lui și-a început s-amestece cu degetele ei subțiri frunze cu lacrimi și lacrimi cu frunze, ușor, plimbându-le un pic prin aer, să nu se șifoneze frunzele. I-a dus apoi, încetișor, împăratului la gură frunză cu frunză, i-a arătat cum se mestecă verdele, l-a pus să țină un pic aroma în cerul gurii și apoi să înghită bunătatea. Împăratul a putut mânca un pic în ziua aia, a doua zi mai mult, a treia zi chiar și mai mult, iar dintr-a patra zi a fost în stare să mănânce un taler întreg de salată la o masă.

Într-o săptămână, luminăția sa a părăsit patul durerii și a cerut rapoartele împărăției, c-avea închidere de an fiscal. Îl mai dureau genunchii, nu-i vorbă, însă nu mai simțea greutatea aia mare din dreapta abdomenului. Era un pic amețit, iar Lamantina i-a adăugat în meniu nițel biftec tartar, să se-ntremeze. O cantitate mică, mică, așa, cât pentru o pisică gurmandă care n-a făcut niciodată foamea. Însă baza erau frunzele felurite, pe care Lamantina le stropea exact cât trebuie cu lacrimi de fericire. Într-o jumătate de an, împăratul s-a vindecat și de gută. Se simțea viguros, ca-n tinerețe, când ajustase cu mâinile curate granițele împărăției. A hotărât însă că ar putea să angajeze pentru palat un logofăt, poate doi sau trei. Pardon, manageri. Venise vremea să se retragă și să se bucure de viață alături de frumoasa lui soție, care, din lipsă de utilizare a frumuseții, și-o păstrase intactă.

Lamantina și-a văzut și ea, mai departe, de existența ei de prințesă. Muzica i-a inundat din nou mintea, grădinile ei miraculoase s-au făcut din ce în ce mai frumoase, s-a apucat din nou de cules rouă, ba chiar a-nceput să picteze și alte încăperi din palat, deși asta i-a supărat inițial pe șambelanul tatălui său și pe cel al mamei sale. Noaptea, ca orice zână normală, visa sori și stele. Dar asta până-ntr-o noapte, când în vis i-a apărut, deși ea ar fi putut jura c-avea ochii deschiși, dar, deh, se-ntâmplă să mai visezi că nu visezi, un bărbat tânăr pe un cal negru, alergând în galop spre palat. La brâu, bărbatul avea o ploscă mică în care mai erau trei guri de rouă, că drumul lui fusese lung. La porțile cele mari, l-a-ntâmpinat chiar ea, Lamantina, și, când s-a dat jos de pe cal și a venit la-mbrățișare, prințesa i-a simțit mirosul de prune brumării ce-i străbătea chiar prin cămașă. L-a sărutat puțin, dar numai puțin, cât să vadă dacă buzele lui au gustul dulce-acrișor al deșteptării. Al așteptării am vrut să zic. Aveau, așa că a dormit liniștită mai departe tot somnul ei de zână verde, bună.