Era sora cea mai mare a bunică-mii, o femeie înaltă şi foarte frumoasă, cu pielea albă şi necremuită vreodată, mândră tare că n-avea niciun rid. Zdravănă la trup şi veselă cu inima. Când o-ntâlneai, îţi ieşea soarele. Aşa era şi bărbatul ei, nea Mitică, iar eu am crezut când eram foarte mică despre ei că au un secret numai al lor care-i face mereu să râdă. Mai târziu, mi-am dat seama că doar se potriveau şi se iubeau. În felul lor înţepător, dar cu dulceaţă.
Tanti Leana ştia cele mai bune gogoşi din toate zările cunoscute şi-şi câştigase, din acest motiv, adoraţia întregului neam. Nu era sărbătoare la noi fără gogoşile ei. Dar nu dădea nimănui reţeta. Zicea mereu: „Să-mi spui din timp, că vin şi le facem amândouă.“ Şi meşterea la ele cu bunică-mea. Noi stăteam pe lângă butelie, pariind pe te miri ce jucărie care-i norocosul care-o ia pe prima la tăvăleală prin castronul cu zahăr-pudră.
Nu ştiu cum se făcea, dar mătuşă-mea o trimitea întotdeauna pe soră-sa după ceva ce nu era-n bucătărie. Câd se-ntorcea, bunică-mea-ntreba: „Ai mai pus ceva, Leano?“. Mătuşa se jura că nimic. Şi ieşeau nişte gogoşi pe care, dacă le-aş mai putea avea vreodată măcar la adulmecat, le-aş împăia.
A venit însă o aniversare la care tanti Leana n-a putut fi şi, pentru că se ştia de dinainte, i-a dat totuşi soră-sii reţeta. Bunică-mea, mare farmazoană-n bucătărie, a respectat întocmai instrucţiunile, până la firul de făină ăl mai mic. Dar gogoşile, deşi foarte bune, n-au fost „ca ale Leanii“. Ceea ce a-nfuriat-o, mai ales că atunci i-a fost ei clar de ce soră-sa o trimitea mereu după una-alta: ca să pună vreun ingredient secret în aluat, exact în lipsa ei.
Foto: Costică Acsinte
Furioasă şi aprigă, i-a trântit surorii celei mari verde şi usturător în faţă că asta-i de neconceput şi de neacceptat. Dar tanti Leana a negat, a făcut o glumă, a potolit-o. Cert e că lucrurile au rămas la fel: voiai gogoşile cele mai bune, o rugai să le facă.
Şi pentru că faima ei de mare prăjitureasă ajunsese deja departe, nişte făcători de nuntă au venit să-i ceară să le facă şi lor cozonacii pentru ziua cea mare. Pe vremea aia, la ţară, nu exista nuntă fără cozonaci. Chiar aşa, acum de ce există? În fine, au bătut palma şi-au externalizat cozonacii.
Ea emoţii n-avea, că-şi cunoştea bine mâinile. Le-a cerut ălora ingrediente pentru nişte cozonaci de lux, adicătelea de nuntă. Şi, neapărat, batoane de vanilie. Beneficiarii s-au executat şi i-au adus de toate. I-au ieşit, se spune, cei mai buni din toată cariera ei.
Noi n-am fi aflat asta decât din auzite, nu din binecuvântată gustare, ca să nu zic dreaptă-nfulecare, dacă tanti Leana n-ar fi mărunţit batoanele alea şi nu le-ar fi aruncat în coptură. La nuntă, când au tăiat, oamenii s-au îngrozit. Au fost convinşi că-s gândaci făcuţi toţi de-o mamă-n cozonacii lor, aşa c-au venit la poarta ei şi i-au pus în braţe, fapt ce a supărat-o foarte rău pe tanti Leana: „Nişte ţărani! Habar n-are ei ce e fin.“
Bunică-mea, când aflat obida soră-sii, a mângâiat-o cum a ştiut mai bine, adică tot înfierând lipsa de gusturi a comanditarilor. Dar după ce tanti Leana a plecat, mult mai liniştită şi răcorită, acasă, m-a luat deoparte, m-a lăsat să-nghit şi ultima-mbucătură divină şi mi-a zis: „Dracu’ a pus-o să nu-mi dea reţeta toată?! Orice roată se-ntoarce, mamă, să nu uiţi niciodată.“
Din volumul Mamifer, Editura Herg Benet, 2014.
Cred c-o suspecta pe nedrept bunica ta.
De-asta, datorită magiei ăsteia, sunt foarte tristă când văd că una lume se uită disprețuitor la femeile care știu că oalele și zdrăngănitul în ele au ritualurile lor. Iar proastelor care spun cu mândrie că nu știu să fiarbă un ou, le-aș cam crăpa un carton în cap. De ouă.
Nora, Zoe, republicano!
Că amândouă erau desăvârşite la mâinile din bucătărie.
Aşa era, cum şi-a dat seama bunică-mea, s-a dovedit mai târziu.
Așa cum? Ascundea ingrediente?
Eu n-am pus la îndoială egalitatea de pricepere. Am eu teoria asta, că fiecare om care știe a fierbe un ou și puuuuuțin pe lângă asta are niște chestii ale lui, care-i ies extraordinar de bune, lui și doar lui.
De pildă, eu fac ăl mai bun piure. Să nu râzi.
Și firește c-am spus tuturor cum îl fac, e și ridicoldracu’ să-ți facă statuie pentru niște cartofi fierți, dar tot nu le iese ca mie. Mna. E magie între mine și cartofii ăia.
Sunt sigură că piurereasă mai bună decât tine nu există. Da, avea şofran ferit şi nu mai ştiu ce altă chestie. Da’ şofran sigur.
Am şi eu chestii de zice lumea că le fac mai bine, da. Când mă duc la ai mei, mama zice să fac eu anumite mâncăruri, că-mi ies mai bine.
Taie și tu virgula aia de după ”tuturor”, mă fac dracu’ de râs.
Tăiat!
Și da, sigur că ai chestii care ție îți ies cel mai cel.
În fiecare familie, există cineva care face cei mai buni gogoșari murați (ăia cu miere :P), cel mai bine crescuți cozonaci, cea mai bună prăjitură ”deșteaptă” sau ”minune”. Ba chiar și cea mai bună colivă.
Gogoșile mătușii tale mi-au evocat un arbore de mirosuri și gusturi.
Da’ mie!
Ana,
eu știu de ce o trimitea pe soră-sa după ceva,doar să pună ingredientul necesar la coca de gogoși ! Unele pun țaic,altele praf de copt,altele un pic de borș…și
cele mai pufoase sunt să nu-i pui albușul, doar gălbenușul,o linguriță de untură și sifon/apă gazoasă,nu lapte, ci smântână,un praf de sare !
Le prăjești în ulei amestecat cu untură ! Sunt moi și după 5 zile !
ultima variantabunicii mele
A, Sevaaaa, mulțumesc pentru secrete!
Va urez tuturor,,,, o seara buna ! Io nu fac gogosi, le vand…
Cucoana din poza era data pe par ca sai stea tantos, cu fixativ ? Creca cu apa cu zahar , ca patuncea era scump fixativul.
Cei mai buni cozonaci ii facea mamaia din Neamt, dna Ana. Inainte de a se apuca de aluat, se imbaia, Tatal Nostru, chestii, inchina la urma aluatul cu cantul palmei. Spre 80 de ani, de bucurie ca i-au iesit bine cozonacii, se cinstea c-o rachie si mai cadea sarmana in cur, in batatura, ca nu mai tinea la bautura. Odata a cazul in colbul ulitei si au ridicat-o repede niste tinerei, dar n-au ras de ea, ca o indrageau. Se apucase de pileala cam dupa 80 de ani. In viata ei nu bause mai mult de un desht de rachiu