– Kuklaaaaa! Unde-o fi copilul ăsta?, se agita Mazur, privind în jur pe platoul nici stepă, nici taiga, nici munte și nici deal, ci câte puțin din toate.
Nu-l auzeam. Satul rămăsese în urmă, cu căsuțele lui de turtă dulce albastră, cu biserica-tort, roz cu alb și cu turle ca turbanele fanariote, lucind galben-orbitor în lumina soarelui, sălbăticită de zăpadă. Priveam fascinată la o trupă de copii care trăgeau o mârțoagă ce se opintea cu o sanie plină de drăcușori zglobii, puși pe șotii, unii atârnați de alții și toți de sanie ori de coada mârțoagei. Era atâta viață în pustiul alb, în copiii ăia cărora nu le păsa că lumea piere ori învie, că e foame ori e pâine, încât mă cufundasem în spiritul lor și cu inima aplaudam viața. De zgomotul aplauzelor inimii mele nu mai auzeam nimic. Oare asta să fie fericirea?
– Asta e, kukla. Fericirea e un lucru ascuns și pentru fiecare e altceva, râse Mazur, trântindu-mi iar blana puturoasă pe umeri și o căciulă căzăcească în creștet.
– Dacă îmi pun coarne, o să fiu ca măștile de Crăciun. Mai scot și limba și mă spurcă popa la voi în biserică, mijii eu ochi cu neastâmpăr la Mazur. Mazur râse iar pe sub mustățile coadă-de-cal care fluturară în ger.
În seara aceea, se așeză și Sansar, abia ajuns după multe mii de kilometri de drum, la masa plină cu: pește crud; budincă dulce de orice-galben, nici vanilie, nici altceva, un gust care mi-a rămas până azi întipărit în cerul gurii, fără nume; cu fructe întregi în compot și cu pește crud în sos transparent cu gust acru-amărui. Sansar, nume de extraterestru, după cum mi-l traduseseră, o poreclă ce i se trăgea omului din felul lui complet altfel de a fi. Gantulga era numele său adevărat și, deși scund, părea o namilă de om, fiu al lui Genghiz Han, cu ochi ca muchia de cuțit prin care nu știai niciodată unde privește, cu mișcări precise și mâini care păreau rupte din stânci pentru statura lui. Se așeză pe colțul mesei, lângă mine. Mă holbam la el blocată. Tuciuriu, cu păr negru sârmos, cu buze ca un fir de ață, cu mâinile alea – Dumnezeule, ce mâini de căpcăun de piatră! Nu-i puteam atribui o vârstă. Chipul lui părea înțepenit la vreo 30-și-ceva de ani, mâinile sale păreau să aibă o vârstă egală cu toată istoria lumii.
– Sansar e soldat. Am fost în aceeași companie, zise scurt Mazur.
Eu mă holbam în continuare obsedată de apariția galben-tuciurie, tăcută, fără ochi și buze, cu obraji parcă tăiați cu un cuțit prost ascuțit.
– Și e mongol.
Am privit și mai blocată la Sansar, apoi la Mazur. Izbucniră în râs la vederea chipului meu plin-ochi de semne de întrebare și de semne ale exclamării. Întinse o mână spre mine și, într-un acces de râs convulsiv, zise scurt, cu voce bolovănoasă: „Gantulga”. Era urât și parcă îmi citise gândul. Dar nu se supără. Râse, și din orificiul fără buze țâșniră dinți albi.
„Doamne, cum ai reușit să faci o asemenea arătare!?”, mă munceau pe mine grijile. Eram sigură că în a șasea zi, prin zori, Dumnezeu Bunul nu reușise nicicum să creeze ceva mai frumos, iar Gantulga și ai săi făceau parte din categoria „hârtie cu greșeli, boțită”.
Iar Gantulga mai avea un defect: mânca tot, fără discernământ între farfuriile sale ori ale altora și fără să ceară voie. Așa că la un moment dat își înfipse degetele de piatră în cana mea de compot, smulse para afară și o făcu să dispară pe nemestecate. În scurt timp, în jurul său se făcuse gol pe masă. Aprobă din cap, râzând mulțumit.
Se întoarse spre mine și văzu cameea de la gâtul meu, spânzurată incert de o bentiță de catifea. Cu o mișcare bruscă, luă în palmă cameea și se apropie la câțiva milimetri cu ochii de ea. De spaimă, n-am îndrăznit nici să respir. A râs.
– Fii liniștită, kukla. Gantulga nu vede la distanță detaliile. Așa sunt toți mongolii. Ei văd totul perfect, dar numai de foarte aproape, simții vocea împăciuitoare a lui Mazur.
Uriașul tăiat în stânci de oase și carne se îndepărtă de pieptul meu, iar respirația mea făcută fir nu-și regăsi calmul minute bune după aceea.
În seara aia, n-am înghițit nicio firimitură de pâine. Mi s-ar fi lipit de plămâni, n-ar fi găsit drumul spre stomac.
Gantulga scoase din buzunar o hârtie poroasă, ciudată, și niște creioane tot neobişnuite, în culori dureros de puternice. Se apropie de foaie, cu nasul lipit de ea, și desenă. Am crezut că scăpasem, când din zona lui se auzi un mormăit profund, ca un răget macabru. Am țâșnit drept în picioare. A râs fără a mă privi, a întins mâna și m-a apucat de încheietură și m-a așezat înapoi, lângă el. M-am supus fără vlagă, simțindu-mi trupul devenind gelatină. Mazur aduse un instrument ciudat, cu coarde, din camera din față și acompanie mormăitul de fiară al lui Gantulga.
„Căpcăunul dracului”, îmi venea să plâng. Uitasem de instrumentul straniu pe care Mazur îl ținea între picioare, un matouqin, o vioară mongolă, aveam să aflu eu mai târziu. Aproape printre lacrimi, am privit foaia pe care desena, și lacrimile au secat în canalele ochilor. Erau și flori, şi nisip, și cai, și oameni… și totuși, erau doar flori, în detalii ale liniilor de o finețe fără seamăn, broderie de inimă de brocart fin, linii subtile și înșelătoare, desenând oricărui ochi după dorință ce forme dorea să vadă în ele. Mormăind în inima sunetelor matouqin-ului, îmi întinse desenul și-l lipi de sternul meu.
– Să-l porți mereu la tine. E talisman să-ți vindece sufletul rănit. Apoi, s-a ridicat și s-a dus pe prispă, să fumeze o țigară de tutun ieftin.
Mintea mea făcea conexiuni cu viteza luminii și m-a cuprins rușinea. În stânca aceea de om urât pe dinafară, ce părea nefinisat, se ascundea o frumusețe de un rafinament necunoscut mie. Am alergat pe prispă și am pus un sărut pe obrazul căpcăunului stâncos, Gantulga, zis și Sansar.
Si iara cum se adeverste sa nu ne pripim in a judeca oamenii:) Multumesc Lacrima,multumesc Ana
Eu sunt numa’ gazdă la frumuseţe, Florina. Şi ce mă mai bucur!
Cu multumiri pentru gazduire si pentru comentariu :). Poate ca uneori credem prea mult in limitele cu care am fost invatati/crescuti… Si poate ne luam prea in serios cand credem ca stim exact ce e bine ori rau, ce e frumos ori urat
Mongolii astia tin intre picioare viori. Pai daia is doar 2 milioane jumate la ditai teritoriul…
Raj, bată-te să te bată, că fuseși poet acum!
Si mintea mea face conexiuni, dar nu cu viteza luminii. Cu viteza melcului…
Sa nu zici ca nu ti-am aratat draga Raj:)))) https://c2.staticflickr.com/8/7003/6804160597_1abe12e334_z.jpg
Ce frumos e Gantulga!
Da, eu m-am îndrăgostit de-a dreptu’.
Pe dinauntru, da! E frumos tare si bogat
Pe dinafara … Doamne!
Muyltam, dra Lacri ! Intradevar , ulanbatoru dv. are 1 vioara intre picioare. Copiiii nu se fac cu vioara din pacate, dra Nora , aveti vun frate ?
Am o soră, Raj.
Daca mongolu ala ii urat, insamnqa ca nu matz vazut pe mine, dra Nora. Da nu conteaza aspectu, ci caractelu…………….. Dna Flori, suedejii au caractel ?
Raj dragule, suedezii au un caracter frumos si timid ca si al tau:)
Io chiar is timid in real, dna Florina. Cand mam insurat, de fapt mam maritat…
Raj am observat.NU vrei deloc sa ni te desconspiri:))
Era deconspiri:))
Is 1 miliardar excentric, dna Flori
Raj n.am vreme sa te cred:)
Dacă nu erai excentric, care mai era farmecul?