Finaurora

O cheamă Aurora, iar eu n-am nicio fotografie cu ea și de-aia am pus aurora borealis. Dar îmi dau seama acum că nicio fotografie nu s-ar fi potrivit mai bine fiindcă Aurora e unul dintre atât de puținii oameni care se oglindesc în numele lor.

Are 83 de ani și e de-o frumusețe nepământeană. Cred că știe fiindcă poartă un ruj pal și când bate albușurile pentru fursecul cu nucă. Asta de când o știu. Și o știu de când m-am născut. O cunosc însă de când aveam un an, fac parte dintre acei extratereștri care au amintiri așa de vechi, că nici n-au curaj să le vorbească altora despre ele, să nu fie crezuți țicniți. Prima mea amintire cu ea e așa: era iarnă, ea și bunica mea mă-mpachetau în cearșafuri ude, într-o noapte. Apoi mă despachetau, că se-nfierbântaseră cearșafurile, și mă făceau cocon în unele udate nou și foarte, foarte reci. Cât stăteam eu în ele, uneori febra era așa de mare, că, pe alocuri, cearșafurile se uscau, Aurora și bunica mea vorbeau la capul meu. Ea îi zicea bunicii „O să trăiască, nașă, ai să vezi, e un copil zdravăn, puternic. Îi punem și cartofi cruzi cu spirt, la gât, îi dăm și cu sare în gât, se face bine.“

Momentele astea s-au repetat așa de des, uneori se contopesc unele cu altele, dar în primul Aurora mă răsucea de pe o parte pe alta pe mâna ei stângă, ca pe orice bebeluș, iar ochii mei stăteau închiși de febră în palmele ei mari. Îi știu mirosul, așa cum știu mirosul mamei mele și pe-al bunicii mele. Era fina noastră, a tuturor. Fusese cununată de bunicii mei, iar fetele ei și-ale finului, botezate de ei și de mama. Când eram mică, credeam c-o cheamă Finaurora, că așa-i ziceau toți ai mei. În alte clipe ale mele de febră mare, am aflat că era refugiată din Bucovina, își mai aducea aminte de ea copil și-i povestea bunicii mele, când stăteau amândouă la capul meu, să mă vegheze, între împachetările în cearșafuri ude. Atunci am aflat și că mama ei e bătrână, o știam, mi se părea foarte tânără, o femeie cu ochii albaștri ca niște ferestre fără geamuri, lipite de cer. Și Finaurora are ochii așa, și una dintre fetele ei aceiași ochi îi are. Și Fianurora arată la 83 de ani de aproape 60, iar fetele ei o moștenesc, arată amândouă cam cu 25 de ani mai tinere decât sunt. Lidia e cochetă ca mama ei, Florența nu e, ai senzația că nu știe cât e de frumoasă sau, dacă știe, nu-i pasă deloc. Iar asta o face și mai frumoasă, zeiesc de frumoasă.

Finaurora venea la noi în fiecare zi. Bea cafea cu bunică-mea și, câteva zeci de ani, și cu Coca, bona mea, bona noastră. Scriu bonă pentru că ăsta-i cuvântul de azi, atunci nu știam ce-i bona, Coca era parte din noi. Finaurora era un fel de soră a bunicii mele, mereu mi le-amintesc șușotind și chicotind ca niște fetițe. Cu nimeni nu râdea bunica mea cum râdea cu ea. Mai și plângeau fetele, când își aminteau de copilărie. Le fusese greu amândurora. Una, refugiată, cealaltă, orfană. Amândouă, femei-copac, pe care-au crescut familiile lor. De-aia, când râdeau apropiindu-și capetele, eu vedeam doi pomi cu coroanele împletite.

Multe injecții cu penicilină mi-a făcut mie Finaurora. Când mă lovea boala, și mă lovea de două ori pe lună în sezonul rece și o dată în ăla cald, venea o dată la șase ore, să-mi facă injecție. Mă mângâia și mă pupa, îmi spunea niște povești din care nu-mi amintesc nimic pentru că injecțiile mă dureau foarte tare, dar îmi amintesc vocea ei care nu seamănă cu a nimănui. Câteodată, după injecție, mă-nveleau și-nchideau ușa la glasvand. Le-am auzit de mai multe ori frica să nu mor, dar mie nu mi-era deloc frică. Nu înțelegeam de ce anume se tem ei, ce-ar fi putut fi mai rău decât injecțiile cu penicilină? A, poate badijonările gâtului meu cu albastru de metil, cu sare grunjoasă sau cu zeamă de lămâie. Când aveam șase ani, chiar de ziua mea, soțul ei, care era felcer, mi-a înțepat amigdalele cu furculița. „Ca să nu moară, nașă, nu mai plânge, ai încredere în mine, așa o facem bine.“ Erau zăpezi mari, nu circulau mașinile, nu m-ar fi putut duce la spital. Au făcut tot ce-au știut și tot ce-au putut ei mai bine „ca să nu moară“. Am auzit asta de atât de multe ori în copilăria mea, încât uneori mă încerca o mare curiozitate să văd ce-o fi dincolo, mai ales când m-am făcut mai mare și mă duceam cu bunicul meu pe la priveghiuri, unde auzeam că acuma mortu’ a scăpat de durere, acum e liniștit. Mă și gândeam, ce fericire e să mori, nu te mai doare-n gât, nu mai faci febră, nu te mai înțeapă cu injecții ca pe perna de ace. Când au început să mă trateze cu tablete de eritromicină, m-am născut din nou. Și poate că așa o fi și fost. În răstimpurile dintre un zăcut și altul, mă dădeam cu sania, mâncam țurțuri de la streașină și mă băteam cu zăpadă, cu copiii. Ai mei nu m-au tratat niciodată ca pe un copil sensibil, chit că au tras mult cu mine. Și-am tras și eu. După țurțuri – cine n-a mâncat așa ceva să nu mai pregete, au gust de nori –, veneau gâlcile cât castanele cu coajă din aia țepoasă, dar în timpul țurțurilor și-al tăvălitului prin zăpadă era raiul. Iar raiul merită.

Alaltăieri am fost la mormintele bunicilor. Le-am dus coronițe de brad și le-am promis că, gata, eu nu mai plâng de dorul lor, nu-i mai plâng. Că dorul meu o să fie numai bucurie, așa cum a fost viața mea cu ei. Dup-aia, m-am dus la Finaurora. Luasem o coroniță și pentru ea, chit că ea are brad în curte de când eram eu mică. Am dat să sun, finul și fina erau dintre foarte puținii oameni din sat care aveau sonerie la ușă dintotdeauna, dar acum am văzut că n-am avut la ce suna. Dintr-un reflex al copilăriei, am apăsat clanța. Ușa era deschisă. A văzut Florența c-a intrat cineva în casă și-a venit să mă-ntâmpine. În capul holului, prin geamul ușii bucătăriei, am văzut-o pe Finaurora. Când am intrat la ea, m-a izbit mirosul de Crăciun. Lacrimile s-au strâns în ochi, dar nu le-am dat drumul. Abia le promisesem bunicilor că nu mai plâng. Finaurora stătea pe un scaun și meșterea o prăjitură. M-am dus s-o pup și s-o iau în brațe și iar au venit lacrimile când i-am simțit mirosul. Pentru mine, e mirosul vieții, Finaurora m-a-mpiedicat de atât de multe ori să plec, încât nu există pe lumea asta vreun fel în care s-o răsplătesc sau să-i mulțumesc. Nu am cum să fac nimic care să fie măcar fir de mulțumire, față de darul ei imens: mi-a salvat viața de atâtea ori. Dar Finaurora e cel mai împăcat om pe care-l cunosc și mereu a fost așa. Ei nu-i trebuie mulțumire, nici recunoștință. Ea a făcut mereu ce-a simțit ea, s-a făcut pe sine, a făcut bine pentru că ea este binele. Binele e forma ei de existență, e firescul ei. Așa respiră ea.

Am stat cu cei tineri o vreme, apoi m-am dus din nou la ea, în bucătărie, m-am așezat pe scaun. N-am vorbit nimic. Eu doar trăgeam aer în piept cu putere, părul ei miroase a foc mic. Dintr-odată, Finaurora a ridicat ochii ei ca cerurile și s-a uitat în ai mei. Și gata. Am început să plângem amândouă deodată, m-am ridicat, s-a ridicat și ea, am luat-o-n brațe și-am strâns-o poate prea tare, dar ea n-a zis nimic, m-a mângâiat ca-ntodeauna, cu palmele ei lungi și calde, iar eu m-am ascuns și-am plâns în părul ei. Așa ne-a găsit Florența, dar n-a zis nimic, a înțeles tot, pe loc. Și ea e împletită în noi pentru totdeauna, e și plânsul ei acolo. E viață în plânsul ăla, doar viață, pentru că dragostea e viață veșnică, acum și pururea și în vecii vecilor.