Femeia care a scos ușa din țâțâni

În treisprezece ani, pe plajă la 2 Mai, am auzit o mulțime de povești despre Nina Cassian. Spuse de oameni care ziceau că au fost martori ai acelor întâmplări, dar și de oameni care le auziseră de la alții. Asta în timp ce în societate nu se prea vorbea despre Nina Cassian. În ce o privea pe poetă, totul se reducea la poveste. Atunci mi-am dat seama că Nina e un mit, ireductibil la logos, ca orice mit, dar care nu poate exista în afara logosului, tot ca orice mit.

Legenda ei se vădește și în felul în care oamenii o numesc. Ea e Nina pentru toți, iar această formulă de referință nu e o bătaie pe umăr, o diminuare a personalității, ci, dimpotrivă, e o formă de așezare în panteon. Nu-ntreabă nimeni care Nina sau, dacă întreabă cineva, acel om se autoexclude, tocmai prin ignoranță, din discuție. Nu știi cine e Nina, nu exiști. Femeia asta spectaculoasă a făcut din prenumele ales de ea însăși mai mult decât un brand, a făcut o stare care poate foarte bine să-i poarte numele: autoasumarea. Spunem Shakespeare, Descartes, Picasso, Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu (una dintre iubirile ei), dar nu spunem Cassian, nu, nu. Spunem, simplu, Nina.

„Distanța dintre mine și mine” este numele documentarului dedicat personalității Ninei Cassian, semnat de Mona Nicoară și Dana Bunescu, produs de Ada Solomon, și care începe cu poeta bătrână, foarte bătrână, fumând pe o canapea, în timp ce este filmată, și bând câte un pic dintr-un pahar pentru tării. Era deja la New York, unde și-a trăit ultimii treizeci de ani de viață, fiindu-i frică să se întoarcă acasă în anii ’80, pentru că aflase de anchetarea prietenului ei, Gheorghe Ursu, căruia Securitatea îi găsise jurnalul, iar acolo Nina era scrisă într-o lumină care ar fi dus la anchetarea și, cel mai probabil, arestarea ei. Așa că poeta a trebuit să rămână la New York, unde se afla la un simpozion, singură, fără niciun sprijin. „Am scris direct în engleză după zece ani” spune ea în film, cuvinte care arată cât de greu poate un scriitor să-și desfacă sunetele și literele în valea unei alte limbi. Iar Nina era traducătoare.

Filmul o așază pe Nina în față cu ea însăși, în ipostazele tinereții și ale primei maturități, iar secvențele de arhivă, tulburătoare și în sensul splendorii, dar mai ales în cel al groazei, din cauza dictaturii comuniste – sufocantă, atotcuprinzătoare, distrugătoare –, o fac pe poetă să se poziționeze față de acele vremuri. „Bravo!” îi strigă ea Ninei tinere, felicitând-o pentru curaj, dar și „Nuuu!”, atunci când o vede încrezătoare într-o utopie criminală. Copleșitor e că între cele două Nine e un spațiu cald și viu, ca un toc din care ușa fost smulsă din țâțâni sau poate scoasă cu încetul, prag n-a fost acolo niciodată, iar soarele intră și se varsă pe dușumea, tânăr și mai vechi decât lumea, la picioarele bătrânei doamne, tinere și ținând în ochi lumea.

N-am fost mereu urâtă, zice Nina, am fost chiar un copil drăgălaș. (Nu pun ghilimele, nu citez exact.) Dar undeva, în adolescență, au apărut nasul ăsta și bărbia asta și mi-au dat acest profil dantesc. Întrebată despre iubire, și-a amintit amorurile adolescentine, apoi pe cele din prima tinerețe și, la final, soții. „A, soți? Soți am avut trei.” Și s-a uitat cu duioșie către locul unde, cel mai probabil, stătea muzicianul Maurice Edwards, ultimul ei soț. De altfel, duioșia în filmul ăsta e împărțită între copiii cărora le citește despre cei doi pui de tigru, Ninigra și Aligru, într-o filmare din anii ’60, și momentele în care vorbește cu soțul ei.

În anii ’50 și ’60, scriitori mergeau în fabrici și uzine, să citească literatură „oamenilor muncii”, oameni care îi luau la rost pentru că poeții îndrăzeanu să nu le vorbească pe limba lor. Nina le răspundea că se poate să fie înțeleasă literatura, mai citim și noi o carte, ne mai gândim, reușim, dacă chiar vrem. În ce privește critica literară, Nina spune că a suferit mult pentru că a fost acuzată de formalism, pe nedrept, dar alea erau timpurile: dădeai în om cu ce-aveai la-ndemână, important era să dai. Pe de altă parte, au deranjat-o întotdeauna expresii ca „lirică feminină”, „metaforă feminină”, le considera discriminatoare. „De ce, zice ea, există în cărți capitol separat, numit lirică feminină, dar nu există niciodată unul care să se cheme lirică masculină?”

Filmul ăsta e o combinație între splendoare și spaimă, ultima fiind mereu prezentă ori în notele Securității, pentru care „subtil” și „subversiv” însemnau același lucru, ori în ochii solistei care pare să strige din pupile „Luați-mă de-aici, salvați-mă!”, în timp ce cântecul înfricoșător de sec și golit de adevăr i se strecoară printre buze. Filmul ăsta e, în același timp, o lumină și-un semnal de alarmă: aveți grijă, granița către dictatură nu e marcată prin borne, se trece dincolo încet, cu câte o libertate furată. „Societatea ideală este basmul, acolo răul e întotdeauna învins.”

***

Ah, să nu uit momentul ăla minunat, în care Nina vede filmări cu lipoveanca la care a stat în gazdă zeci de ani vara, la 2 Mai. „Babușca, o, babușca!” strigă ea și oftează din toți rărunchii pe care i-a strâns într-o viață, ca și cum acea femeie cu basma i-ar aduna viața într-un singur punct: bucuria.