Solomon Marcus a murit. Avea 91 de ani. I-a împlinit pe 1 martie. Dar Profesorul avea și șapte ani, și zece, și paisprezece, și optsprezece, și douăzeci. A avut toate vârstele copiilor. L-a preocupat tot timpul pe Profesor cum trăiesc ei în școală, cum trăiesc acasă, cum îi doare nesănătosul sistem de învățământ, cum îi atacă societatea, chiar și familia.
Profesorul. Excelența Sa, Profesorul Solomon Marcus. Da, eu îi spun așa pentru că eu așa l-am simțit pe Profesor. Pentru mine, el a fost ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al copiilor și tinerilor. Despre ei și pentru ei a scris enorm, a vorbit în interviuri, a propus soluții practice de reformare a sistemului de învățământ. Explica mereu de ce suntem în această situație și dădea întotdeauna soluții punctuale. Dar cine să-l asculte pe Profesor, cine? Statul care, cel mai probabil, acum îl va decora post-mortem nu l-a ascultat niciodată. Dacă ar fi făcut-o, școala românească, la toate nivelurile, ar fi arătat azi altfel. Sunt 26 de ani de libertate. Ar fi fost timp să se vadă schimbări profunde în sistem, dacă academicianul Solomon Marcus, matematician și lingvist, ar fi fost unul dintre cei care ar fi putut decide reformarea sistemului de învățământ. Decident, nu consultant, da?
Foto: Matei Buță
L-am rugat pe Profesor, găsindu-i e-mailul pe un site unde dăduse un interviu – m-am și îndoit că e chiar e-mailul său –, să-mi dea și mie un interviu, dar, iată, timpul n-a mai avut răbdare. I-am scris în aceeași zi în care i-am găsit adresa și i-am scris cu tremur mare, cu o emoție mare, făcută din unele mai mici: dacă nu e el în spatele adresei, dacă-l deranjez, că doară n-oi fi singura care-i scrie?
Vă admir, maître…
|
Mesaje primite
|
x |
… şi vă citesc pe unde vă găsesc.
Dacă vreodată aţi fi de acord să vă trimit câteva întrebări pentru un interviu, multă bucurie aş avea.
Mulţumindu-vă,
Ana Barton
Sigur, cuvintele mele le-am putut pune aici, însă pe ale Excelenței Sale nu le voi pune fiind vorba despre o conversație privată. Vă spun doar că m-a-ntrebat, cum mulți oameni o fac, dacă sunt fiica sau nepoata marelui actor Geo Barton, și nu sunt, și dacă i-am pus fetei mele numele după Rada lui Arghezi. După care mi-a zis că, după cum observ, Excelența Sa îmi ia mie un interviu și că așteaptă cu plăcere întrebările mele. În ataș, mi-a pus un text – „Umorul, dincolo de divertisment“ – care urma să-i apară într-o revistă literară. Ce-am înțeles eu din răspunsul Excelenței Sale? Că a primit un e-mail de la o necunoscută, că s-a interesat cine este acea necunoscută și i-a răspuns ca unui om cunoscut, apropiat chiar. Iar faptul că a pus în atașul e-mailului un text care încă nu apăruse a fost o dovadă de încredere care m-a tulburat atât de tare încât mi-au trebuit câteva ore să-i mulțumesc.
|
 |
|||
|
||||
Maître,
Ce text splendid mi-aţi trimis! Vă mulţumesc mult.
Numele meu este un pseudonim complet, maître, aşadar nu-s rudă cu marele actor. Din câte ştiu, pe fiica lui o cheamă Anita Barton. Mie mi-a ţâşnit numele ăsta într-o clipită, ca opusul numelui meu real, o aglomerare teribilă de l-uri.
Aveţi cont de Faebook, maître? M-a mirat că ştiţi numele fiicei mele. 
Gândesc întrebările şi trimit documentul cât încă nu se vor fi răcit gândurile.
Cu mare bucurie şi surpriză am primit răspunsul dumneavoastră, pentru care mult vă mulţumesc,
Ana Barton
Și i le-am trimis a doua zi, cu o emoție și mai mare: dacă sunt prea multe, dacă necesită răspunsuri prea laborioase, oare are stare, are timp? I-am citit multe interviuri și știu foarte bine cu câtă atenție și grijă își formula răspunsurile. Dar știți ceva? Eu nu mai pot să scriu la textul ăsta. Nu mai pot pune verbe la un trecut atât de tânăr. Mă duc în curte să fumez și să plâng. Sunt amândouă drepturile mele. Să mă iertați, rogu-vă, am scris textul din bucăți, poate nu se leagă bine, dar nici eu nu mă leg bine azi, când a murit Solomon Marcus.
Maître, cântecul de-aici să fie cântecul de drum și de veșnicie, Excelența Voastră. Eu vă promit că n-o să mă las: o să fac ce știu și pot eu pentru ca sistemul de învățământ să se schimbe, o să învăț tot timpul, maître, o să vă recitesc toate scrierile, o să știu mai mult și mai bine. Și-o să caut mereu oameni preocupați de asta, maître. Pe unii i-am și găsit, dar știu că sunt mai mulți. Sper să am vreodată în viața asta și încrederea, și credința de a trimite aceste întrebări cuiva, maître. Nu, n-am avut curajul să vă spun că vă iubesc. Mi s-a părut că nu se cuvine. Azi, mi-e rușine că nu l-am avut. Vă iubesc, maître. Lumină lină.
Sebastian Drăgan în dialog cu Profesorul Solomon Marcus
SOLOMON MARCUS
- Ce înseamnă „a învăţa”, domnule academician? Este acesta un verb tranzitiv şi intranzitiv simultan?
- Cunoaşteţi foarte bine sistemul educaţional românesc şi faptul că-i ca o piatră care ţine pe creştet altă piatră, mult mai mare. În fine, un tablou al neurnirii. Unde anume şi care anume ar fi „fisurile“ prin care să respire copiii şi profesorii în sistemul ăsta?
- Dac-am avea şi noi măcar un opţional de educaţie de viaţă privată, s-ar face gaură-n ceruri?
- Copiii ies la 18-19 ani din liceu, ajung la facultate – unde fac, de asemenea, cursuri care nu le folosesc vreodată la nimic –, o termină şi-ajung în… piaţa muncii. Care-i bagajul lor?
- Credeţi că orice om se poate profesionaliza, însă doar caracterele şi structurile sufleteşti fac diferenţa?
- Care dintre habitudinile occidentale în materie de muncă au fost importate cu de-a sila în România şi nu s-au putut armoniza defel cu specificităţile româneşti în materie de viziune asupra muncii?
- De ce credeţi că românii nu reuşesc să găsească deloc echilibrul dintre vieţile lor personale şi cele profesionale? Sau dacă „deloc” e un cuvânt prea aspru, atunci e un echilibru anemic?
- Ce-am uitat noi să facem, domnule Solomon Marcus, şi ce-am uitat să fim ca să trăim ca oameni întregi?
- De ce credeţi că oamenii mă privesc ciudat atunci când salut copiii mici, căţeii şi pisicile pe care-i întâlnesc pe stradă? De ce sunt siguri că mi-am pierdut minţile?
- Cum se cristalizează identitatea unei fiinţe umane? Şi cum anume se armonizează în dinamică aceasta?
- Cât de mult credeţi că ne afectează noua limbă de lemn corporatistă? George Steiner vorbea, în „După Babel”, despre determinarea reciprocă a limbajului asupra psihicului.
- Care sunt cele mai eficiente „arme” împotriva fricii de viaţă?
- Ce anume s-a-ntâmplat, domnule academician, de s-a ajuns la bagatelizarea, dacă nu chiar rejectarea simplităţii şi-a bucuriei în contemporaneitatea românească?
- Cât bine şi câtă pagubă ne fac împrumuturile de mentalitate şi de comportament profesionale din afara ţării?
- Aţi vrea să facem un crochiu al societăţii româneşti actuale? Mai degrabă v-aş fi rugat să-i facem un RMN, dar am zis să sune oarecum artistic…
Ce frumos l-ati apreciat!