Elaphe quatuorlineata

Cred că se fac, la vară, vreo zece ani de atunci. Un sfârşit de iunie, parcă. Ne-am hotărât să mergem la mare în formaţie de cinci: noi doi şi copilul nostru, plus vechii şi preabunii noştri prieteni care ne erau de vreo trei ani şi fini. Am discutat, am stabilit şi ne-am urcat cu toţii în maşina lor, la puţin după ce s-a crăpat de ziuă.

El conducea, ea îi era în dreapta. În spatele ei, eu, ţinând copilul în braţe, în spatele lui, naşul mare, că aşa-i spun ei, când nu e de faţă. Portbagajul necesita resuscitare, dar, deh, cinci oameni au cinci nevoi distincte. Finii îşi luaseră cu ei şi bicicletele, puse pe nişte şine fixe, pe maşină. Eram veseli şi porniţi pe joacă toţi, cu toate patru geamurile deschise până-n rărunchi,  cu copilul încăciulat cu bumbac de culoarea lâmâii, să nu-i treacă vântul dintr-o ureche-ntr-alta, dornic să se-ntoarcă la somn.

Drumul nu-l mai ştiu clar, dar am trecut prin Călăraşi ori pe lângă. Ne-au spus doar că au ales o rută frumoasă şi că vom trece Dunărea cu bacul ca s-ajungem la Constanţa. Ne-am bucurat şi-am pornit. Ne ştim cu toţii de mulţi ani, băieţii sunt prieteni din copilăria mică, au fost şi vecini o viaţă. Ea i-a fost colegă de facultate lui, aşa cum i-am fost şi eu naşului. Şi parcă tot de grupă, tot ca noi.

Pe urmă, am jucat puţin şi-am râs mult, am mâncat sarmalele mele, ale naşului, ba chiar şi pe-ale mirelui, am fost fericită că, prin minune, îmi trecuse orice fel de rău şi-am plecat şi-acasă, dar n-am stat decât cinci minute, c-a trebuit să chemăm salvarea. De dimineaţă, doctoriţa mea mi-a zis că-i place coafura rock, ceea ce nu e tocmai rău pentru cineva aflat în situaţia de dezlipire de placentă.

Finii noştri sunt biologi. Doctori în biologie. Scriu manuale, literatură de specialitate, literatură de toate zilele, ţin conferinţe pe-aici şi pe dincolo şi se iubesc. Cuplul perfect. Nu vorbesc niciodată despre ce nu stăpânesc foarte bine. E o lecţie pe care o învăţ de la ei de când ne ştim. Timpul lor liber înseamnă expediţii, pentru că au făcut o pasiune pentru herpetologie şi, în general, pentru reptile, aşa că se află într-o căutare continuă. Cresc nişte chestii care par veveriţe mixate cu şobolani, altfel, foarte frumoase. El a învăţat, de mic, limba mongolă, o şi scrie, pasionat de cultura asta.

Să ne întoarcem la călătoria noastră. În mers, am auzit nişte zgomote ciudate. Am oprit fiindcă o bicicletă dădea să fugă de pe şină. Au priponit-o băieţii şi-am pornit iar, ajungând peste ceva timp într-un loc de unde vedeam bine Dunărea, dar şi un oraş, peste mal, ce părea părăsit. Am coborât, ne-am dezmorţit, am fumat câte-o binemeritată ţigară, finul nu, şi-am aşteptat să ne îmbarcăm pe bac. Când l-am văzut, am amuţit. Era o platformă care părea luată de la fiare vechi, trasă de o bizarerie cu motor, care nici tractor n-ar fi avut şansa să ajungă.

M-am uitat la ei, senini. M-am uitat la bărbatul meu, hieratic şi neliniştit, m-am uitat şi la copil, prea mic pentru a avea habar. M-am rugat pentru iertare şi multă milă şi-am urcat pe dărăpănătură. Maşina, Roza Rosenblum o chema, lângă noi. Copilul, în căruţul căruia i-am blocat roţile. Bacul n-avea margini înălţate; era pur şi simplu o întindere de fier ruginit care stătea să se dezintegreze. Sau aşa părea. Finii ne-au spus că nu e niciun risc. Eu m-am aşezat turceşte în spatele căruţului, după ce-am înhămat corespunzător copilul, şi-am îmbrăţişat toată caroseria. Au râs toţi, deşi naşul mi-a făcut semn din ochi că înţelege.

Îmi arătau cai sălbatici pe malul celălalt, peşti sărind şi nu mai ştiu ce fiindcă eu n-am făcut absolut nimic altceva decât să mă rog pentru salvarea vieţilor noastre. Atunci am ştiut că alpinismul e o aventură, dar mă pot întoarce oricând la el, însă nu amatoristic, că e o nimica toată să te caţeri în copaci la 30 de ani, că poţi să consideri bârnă de 10 centimetri orice scândură mai solidă şi să improvizezi un exerciţiu simplu, fără încălzire, dar că nu mai vreau să merg vreodată-n viaţă pe apă.

Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc traversarea aia ca pe un delir de febră, numai în frânturi. Limpede mi-e numai frica. Ei spun că n-a durat mult, eu zic c-au fost 50 de ani, dar am ajuns iar pe pământ. Am recuperat-o pe Roza, ne-am urcat şi-am pornit. Atunci am avut pentru prima dată senzaţia că simt fizic cum îmbătrânesc, iar ăsta e un efort extenuant, aşa că am luat copilu’-n braţe, l-am potrivit la somn, mi-a părut rău pentru singura dată că-l înţărcasem, deşi avea acum binişor peste trei ani, şi am tăcut, semn rău la mine, cerşind odihnă, nu şi pomenire.

Finii erau veseli şi ne-arătau coline moi, tumuli şi Adamclisi, ne povesteau de speciile de copaci din pădurile mici prin care treceam, el ne cânta muzică populară bulgărească, nimeni n-o poate face aşa cum o face el pentru că imită femeile, nu bărbaţii, iar eu mă scurgeam în banchetă, simţind că mi s-au înmuiat toate oasele şi că pot fi lesne tranşată, chiar de un nespecialist. Nu dormeam, mă dezintegram. Şi, brusc, frâna. Copilul a dat să sară din braţe, însă l-am ţinut strâns de-a ţipat, naşul a dat un cap în tetiera finului, eu am crezut că intrăm, aşa, nepregătiţi, nepreveniţi, direct în lumea ailaltă.

N-am scos nicio vorbă, că nu mai aveam de unde. Ne-am uitat unul la altul, la copilul care nu se speriase decât de încleştarea mea şi la finii care erau amândoi ieşiţi din maşină, în mijlocul şoselei, strigând Elaphe quatuorlineata! Ce minunăţie! şi invitându-se reciproc să ia aparatul foto din maşină. Eu n-am avut putere să-mi întind gâtul, să văd ce-i aia, dar naşul mi-a zis că e un şarpe foarte mare care traversează asfaltul. Ăştia mici s-au întors la noi, ne-au cerut scuze pentru frână şi ne-au spus că n-aveau cum să calce şarpele care ne apăruse-n cale. Pe urmă, ne-au explicat că, vâzându-l de aproape, au observat şi dimensiunile lui mari, plus nu ştiu ce specificuri de culoare care-l făceau primul exemplar de acest fel văzut în România.

Am urcat iar şi am ajuns, spre seară, şi la Constanţa. Eu n-am dormit în noaptea următoare, însă, a doua zi, starea s-a estompat puternic şi-apoi s-a dus de tot. Apoi, în ani, povestea asta s-a aşezat într-un loc îndepărtat al memoriei, până azi-dimineaţă, când a ieşit din nimic, parcă. Şi dacă ai impresia c-am vrut să-ţi spun cu toată tărăşenia asta că eu sunt ultraresponsabilă, iar finii mei, nişte inconştienţi, să ştii că nici pe departe.

Să ai o pasiune adevărată poate însemna să-ţi dai voie să uiţi pentru o clipă sau mai multe de cei din jurul tău. Să fii viu ca vietăţile sălbatice, nealterat, nechibzuit poate. Acum, după atâta vreme, întâmplarea asta mi-a arătat că eu sunt un om mărunt care are ca obiectiv zilnic să facă lucrurile cum trebuie, un om comun, plat, fără nicio pasiune ardentă pe care toţi cei de-aproape i-ar susţine-o bucuroşi, dacă şi-ar lua curajul s-o afle şi s-o trăiască. Tu cum stai?