Ana Barton
  • Căprării
    • Epicderma
    • Drumult
    • De la Ana la caiafe
    • Viituri de scriituri
    • Samizdat
    • Ospecioi
    • Copilege
  • Parcă eu știu cine sunt…
Ana Barton
Reading now
Elaphe_quatuorlineata

Elaphe quatuorlineata

Mai 28, 2014
Ana cu vaca

Nu-i uşor să fii modernă

Mai 27, 2014
Fetita

Dacă vreodată…

Mai 26, 2014
Ufel de Tatiana

Soţul meu de pe perete

Mai 23, 2014
DSC09848

În pădure

Mai 22, 2014
Fustar

Fustar

Mai 21, 2014
Fata Costica Pechiney

Stăpâne, stăpâne… da’ să fie pechinez!

Load more

Elaphe quatuorlineata

De la Ana la caiafe de Ana Barton / 4 iunie 2014
next
Use ← → keys to navigate
  • A+ A-

Cred că se fac, la vară, vreo zece ani de atunci. Un sfârşit de iunie, parcă. Ne-am hotărât să mergem la mare în formaţie de cinci: noi doi şi copilul nostru, plus vechii şi preabunii noştri prieteni care ne erau de vreo trei ani şi fini. Am discutat, am stabilit şi ne-am urcat cu toţii în maşina lor, la puţin după ce s-a crăpat de ziuă.

El conducea, ea îi era în dreapta. În spatele ei, eu, ţinând copilul în braţe, în spatele lui, naşul mare, că aşa-i spun ei, când nu e de faţă. Portbagajul necesita resuscitare, dar, deh, cinci oameni au cinci nevoi distincte. Finii îşi luaseră cu ei şi bicicletele, puse pe nişte şine fixe, pe maşină. Eram veseli şi porniţi pe joacă toţi, cu toate patru geamurile deschise până-n rărunchi,  cu copilul încăciulat cu bumbac de culoarea lâmâii, să nu-i treacă vântul dintr-o ureche-ntr-alta, dornic să se-ntoarcă la somn.

Drumul nu-l mai ştiu clar, dar am trecut prin Călăraşi ori pe lângă. Ne-au spus doar că au ales o rută frumoasă şi că vom trece Dunărea cu bacul ca s-ajungem la Constanţa. Ne-am bucurat şi-am pornit. Ne ştim cu toţii de mulţi ani, băieţii sunt prieteni din copilăria mică, au fost şi vecini o viaţă. Ea i-a fost colegă de facultate lui, aşa cum i-am fost şi eu naşului. Şi parcă tot de grupă, tot ca noi.

Au deschis ochi noi unul asupra altuia după ani buni de prietenie foarte apropiată, au cântărit câteva luni, puţine, i-am logodit în octombrie 2000 şi au făcut nunta în aprilie următor. O ţin minte în toate detaliile, c-a fost frumoasă, că naşul şi finul au plecat după buchete şi-au întârziat de-au început rumori pe grupuri, că mie mi-au luat un buchet cu crini imperiali, deşi eram gravidă şi mâncam o dată la trei zile, numai covrigi tari şi compot de ananas, dar numai pentru vreo juma’ de oră, şi că am rezistat aproape toată slujba cu floarea-n faţă, pentru a o întinde domnişoarei de onoare fix înainte să leşin. Nu te mira, n-am fost niciodată deşteaptă şi-am mai avut şi pene de instinct. Încă le am.

Pe urmă, am jucat puţin şi-am râs mult, am mâncat sarmalele mele, ale naşului, ba chiar şi pe-ale mirelui, am fost fericită că, prin minune, îmi trecuse orice fel de rău şi-am plecat şi-acasă, dar n-am stat decât cinci minute, c-a trebuit să chemăm salvarea. De dimineaţă, doctoriţa mea mi-a zis că-i place coafura rock, ceea ce nu e tocmai rău pentru cineva aflat în situaţia de dezlipire de placentă.

Finii noştri sunt biologi. Doctori în biologie. Scriu manuale, literatură de specialitate, literatură de toate zilele, ţin conferinţe pe-aici şi pe dincolo şi se iubesc. Cuplul perfect. Nu vorbesc niciodată despre ce nu stăpânesc foarte bine. E o lecţie pe care o învăţ de la ei de când ne ştim. Timpul lor liber înseamnă expediţii, pentru că au făcut o pasiune pentru herpetologie şi, în general, pentru reptile, aşa că se află într-o căutare continuă. Cresc nişte chestii care par veveriţe mixate cu şobolani, altfel, foarte frumoase. El a învăţat, de mic, limba mongolă, o şi scrie, pasionat de cultura asta.

Să ne întoarcem la călătoria noastră. În mers, am auzit nişte zgomote ciudate. Am oprit fiindcă o bicicletă dădea să fugă de pe şină. Au priponit-o băieţii şi-am pornit iar, ajungând peste ceva timp într-un loc de unde vedeam bine Dunărea, dar şi un oraş, peste mal, ce părea părăsit. Am coborât, ne-am dezmorţit, am fumat câte-o binemeritată ţigară, finul nu, şi-am aşteptat să ne îmbarcăm pe bac. Când l-am văzut, am amuţit. Era o platformă care părea luată de la fiare vechi, trasă de o bizarerie cu motor, care nici tractor n-ar fi avut şansa să ajungă.

M-am uitat la ei, senini. M-am uitat la bărbatul meu, hieratic şi neliniştit, m-am uitat şi la copil, prea mic pentru a avea habar. M-am rugat pentru iertare şi multă milă şi-am urcat pe dărăpănătură. Maşina, Roza Rosenblum o chema, lângă noi. Copilul, în căruţul căruia i-am blocat roţile. Bacul n-avea margini înălţate; era pur şi simplu o întindere de fier ruginit care stătea să se dezintegreze. Sau aşa părea. Finii ne-au spus că nu e niciun risc. Eu m-am aşezat turceşte în spatele căruţului, după ce-am înhămat corespunzător copilul, şi-am îmbrăţişat toată caroseria. Au râs toţi, deşi naşul mi-a făcut semn din ochi că înţelege.

Elaphe_quatuorlineata

Îmi arătau cai sălbatici pe malul celălalt, peşti sărind şi nu mai ştiu ce fiindcă eu n-am făcut absolut nimic altceva decât să mă rog pentru salvarea vieţilor noastre. Atunci am ştiut că alpinismul e o aventură, dar mă pot întoarce oricând la el, însă nu amatoristic, că e o nimica toată să te caţeri în copaci la 30 de ani, că poţi să consideri bârnă de 10 centimetri orice scândură mai solidă şi să improvizezi un exerciţiu simplu, fără încălzire, dar că nu mai vreau să merg vreodată-n viaţă pe apă.

Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc traversarea aia ca pe un delir de febră, numai în frânturi. Limpede mi-e numai frica. Ei spun că n-a durat mult, eu zic c-au fost 50 de ani, dar am ajuns iar pe pământ. Am recuperat-o pe Roza, ne-am urcat şi-am pornit. Atunci am avut pentru prima dată senzaţia că simt fizic cum îmbătrânesc, iar ăsta e un efort extenuant, aşa că am luat copilu’-n braţe, l-am potrivit la somn, mi-a părut rău pentru singura dată că-l înţărcasem, deşi avea acum binişor peste trei ani, şi am tăcut, semn rău la mine, cerşind odihnă, nu şi pomenire.

Finii erau veseli şi ne-arătau coline moi, tumuli şi Adamclisi, ne povesteau de speciile de copaci din pădurile mici prin care treceam, el ne cânta muzică populară bulgărească, nimeni n-o poate face aşa cum o face el pentru că imită femeile, nu bărbaţii, iar eu mă scurgeam în banchetă, simţind că mi s-au înmuiat toate oasele şi că pot fi lesne tranşată, chiar de un nespecialist. Nu dormeam, mă dezintegram. Şi, brusc, frâna. Copilul a dat să sară din braţe, însă l-am ţinut strâns de-a ţipat, naşul a dat un cap în tetiera finului, eu am crezut că intrăm, aşa, nepregătiţi, nepreveniţi, direct în lumea ailaltă.

N-am scos nicio vorbă, că nu mai aveam de unde. Ne-am uitat unul la altul, la copilul care nu se speriase decât de încleştarea mea şi la finii care erau amândoi ieşiţi din maşină, în mijlocul şoselei, strigând Elaphe quatuorlineata! Ce minunăţie! şi invitându-se reciproc să ia aparatul foto din maşină. Eu n-am avut putere să-mi întind gâtul, să văd ce-i aia, dar naşul mi-a zis că e un şarpe foarte mare care traversează asfaltul. Ăştia mici s-au întors la noi, ne-au cerut scuze pentru frână şi ne-au spus că n-aveau cum să calce şarpele care ne apăruse-n cale. Pe urmă, ne-au explicat că, vâzându-l de aproape, au observat şi dimensiunile lui mari, plus nu ştiu ce specificuri de culoare care-l făceau primul exemplar de acest fel văzut în România.

Am urcat iar şi am ajuns, spre seară, şi la Constanţa. Eu n-am dormit în noaptea următoare, însă, a doua zi, starea s-a estompat puternic şi-apoi s-a dus de tot. Apoi, în ani, povestea asta s-a aşezat într-un loc îndepărtat al memoriei, până azi-dimineaţă, când a ieşit din nimic, parcă. Şi dacă ai impresia c-am vrut să-ţi spun cu toată tărăşenia asta că eu sunt ultraresponsabilă, iar finii mei, nişte inconştienţi, să ştii că nici pe departe.

Să ai o pasiune adevărată poate însemna să-ţi dai voie să uiţi pentru o clipă sau mai multe de cei din jurul tău. Să fii viu ca vietăţile sălbatice, nealterat, nechibzuit poate. Acum, după atâta vreme, întâmplarea asta mi-a arătat că eu sunt un om mărunt care are ca obiectiv zilnic să facă lucrurile cum trebuie, un om comun, plat, fără nicio pasiune ardentă pe care toţi cei de-aproape i-ar susţine-o bucuroşi, dacă şi-ar lua curajul s-o afle şi s-o trăiască. Tu cum stai?

Alte creierisme:

  • Scopul pupă mijloaceleScopul pupă mijloacele
  • Bot de îngerBot de înger
  • Dă şarpele!Dă şarpele!
  • Ești copilul meu, fac ce vreau cu tineEști copilul meu, fac ce vreau cu tine
  • La început, au fost iubirile, iar treaba asta a complicat totLa început, au fost iubirile, iar treaba asta a complicat tot
Facebook67
Twitter0
Google+0
LinkedIn0
Pinterest0
Tags: bac, calatorie, copil, Dunare, fini, lectie de viata, prieteni, sarpe, vacanta

7 comentarii

  1. Raj / 5 iunie 2014

    Serpii chiar nu sunt rai, toti o stim si chiar nu pot intelege, frica, reticenta, spaima sau sila unora. Sunt blanzi, timizi ai extrem de simpatici. Desi iubesc mult cainii, spuneti-mi va rog, cati dintre domniile voastre ati fost alergati de serpi ? Cand eram mititel, bagam serpii in san, dar taica m-a povatuit sa nu-i mai stresez. Ca vaneaza ? Da, dar noi nu ucidem mieii cei nevinovati de Paste ? Daca elafu quaterlinetu ala care traversa asfaltu, o facea pe marcaj, pe zebra, era o chestie… Sarutmana !

    Reply
    • Ana Barton / 5 iunie 2014

      Raj, da’ sâmbătă vii la Cărtureşti, la şase? Lumea mă-ntreabă de tine.

      Reply
  2. Raj / 5 iunie 2014

    Nu viu, ca mie rusine, dna Ana. Io nam tupeu decat pe blog. E bine ca vrea lumea sa ma vaza, penca si io ma duc la zoo cateodata casa vaz gorilele, maimutele…

    Reply
    • Ana Barton / 5 iunie 2014

      :(

      Reply
    • Ana Barton / 5 iunie 2014

      :)

      Reply
  3. Raj / 5 iunie 2014

    Dna Ana, dak oi veni, ce atitudine sa adopt ? Aceea dan viata reala unde ma port precum nebunu dela castel X doriti sa fiu scortzos, important, rezervat k sa nu va fac de rusine ? In mod sigur, cand otz avea aleak de ragaz si dak o veni dra Uc, oi vorbi cu dv. la tel. Va pup cu mult drag si afectiune, pe dv., pe Rada + Makeba !!!

    Reply
    • Ana Barton / 5 iunie 2014

      Vino cum vrei tu, numa’ vino!

      Reply

Spune-te aici: Anulează răspuns

COMANDĂ ONLINE










Articole recente

  • Bucurări
  • Tanti
  • „Am ostenit să trudesc pentru a nu visa”
  • Lăsați copiii să se spună, fraților
  • Mihnea Boștină: „Mintea cea de pe urmă are memoria scurtă”

Categorii

  • Arte
  • Copilege
  • De la Ana la caiafe
  • Dialogos
  • Drumult
  • Epicderma
  • Fara categorie
  • Gânduri în picioare
  • Opinie
  • Ospecioi
  • Risipite
  • Samizdat
  • Viituri de scriituri

Comentarii recente

  • bConnected în Lăsați copiii să se spună, fraților
  • Diana în Lăsați copiii să se spună, fraților
  • Elena în Tanti
  • Primele trei litere în Pere târzii
  • Cristi în Pe vârful limbii…

Blogroll

  • acestblogdenervi
  • Casa jurnalistului
  • Catchy
  • Chinezu'
  • Dan Alexe
  • Deepseastories
  • Iulicika's Blog
  • Lorena Lupu
  • Marilena Guduleasa
  • Mircea Goia
  • Oraşul din palmă
  • Pistolul cu buline

Arhivă

  • decembrie 2020 (1)
  • august 2020 (1)
  • mai 2020 (2)
  • martie 2020 (1)
  • decembrie 2019 (3)
  • octombrie 2019 (1)
  • august 2019 (1)
  • iulie 2019 (1)
  • iunie 2019 (3)
  • martie 2019 (1)
  • februarie 2019 (1)
  • ianuarie 2019 (2)
  • decembrie 2018 (3)
  • noiembrie 2018 (2)
  • octombrie 2018 (2)
  • septembrie 2018 (3)
  • august 2018 (2)
  • iulie 2018 (3)
  • iunie 2018 (3)
  • mai 2018 (1)
  • aprilie 2018 (1)
  • martie 2018 (4)
  • februarie 2018 (8)
  • ianuarie 2018 (6)
  • decembrie 2017 (8)
  • noiembrie 2017 (2)
  • octombrie 2017 (4)
  • septembrie 2017 (7)
  • august 2017 (6)
  • iulie 2017 (1)
  • iunie 2017 (7)
  • mai 2017 (9)
  • aprilie 2017 (10)
  • martie 2017 (4)
  • februarie 2017 (6)
  • ianuarie 2017 (8)
  • decembrie 2016 (5)
  • noiembrie 2016 (3)
  • octombrie 2016 (5)
  • septembrie 2016 (5)
  • august 2016 (10)
  • iulie 2016 (6)
  • iunie 2016 (8)
  • mai 2016 (9)
  • aprilie 2016 (10)
  • martie 2016 (11)
  • februarie 2016 (8)
  • ianuarie 2016 (13)
  • decembrie 2015 (7)
  • noiembrie 2015 (10)
  • octombrie 2015 (12)
  • septembrie 2015 (13)
  • august 2015 (11)
  • iulie 2015 (12)
  • iunie 2015 (12)
  • mai 2015 (10)
  • aprilie 2015 (12)
  • martie 2015 (21)
  • februarie 2015 (15)
  • ianuarie 2015 (20)
  • decembrie 2014 (18)
  • noiembrie 2014 (11)
  • octombrie 2014 (11)
  • septembrie 2014 (14)
  • august 2014 (18)
  • iulie 2014 (10)
  • iunie 2014 (16)
  • mai 2014 (24)
  • aprilie 2014 (29)
  • martie 2014 (7)
  • decembrie 2013 (4)

Etichete

ajutor barbat barbati bucurie bunica carte casatorie casă copii copil copilarie dragoste drum durere educatie familie femei femeie film frumusete istorie literatura lumina mama moarte oameni om parinti politica poveste prietenie profesori relatie relatii Romania scoala societate Spectacol speranta suferinta suflet tata teatru viata viitor
Copyright © 2021 by Ana Barton.