Au fost o dată, de fiecare dată, de fapt, dintotdeauna. Dumnezoii. Nişte oameni. Buni ca mierea-picătură cu alţii, răi-cucută cu ei înşişi.
Îi văd aproape-n fiecare zi. Îi ştiu şi din fotografii, din tablouri, sculpturi antice şi desene rupestre. N-am cum să nu-i recunosc. Au un nod mic în stern. Cât o boabă de piper. E semnul lor distinctiv. La dumnezoii vii, boaba zvâcneşte din când în când, dar numai dacă eşti atent la ea. La operele de artă, e musai să măsori.
Dumnezoii au ochii blânzi, dar numai când eşti la primire. La serviciu, se-ntâmplă ceva bizar, aproape monstruos. Dacă-i pui în faţă o oglindă, dumnezoiului i se usucă pe loc ochii ăia buni, îi cad, iar locul lor e luat de nişte prădători schimonosiţi de ură-nfometată. Cel mai probabil, de groaza aia a metamorfozării nu suferă dumnezoii oglinzile.
Şi au şi nişte capacităţi ieşite din comun chiar şi extratereştrilor de specie comună. Sunt în stare, în mijlocul durerii, să-şi îndese-napoi lacrimile-n ochi. Li se umezesc puţin, retina le strigă „Apă la bord!“, iar ei, c-o prezenţă de spirit senzaţională, fixează obiectul durerii şi-şi sug lacrimile înapoi. Pe urmă, vine chinga migrenei, dar merită. Dumnezoii se pricep la asta. Sunt sinucigaşi în serie.
Foto: Costică Acsinte
Ieri-dimineaţă, m-am întâlnit c-o dumnezoaică. O supărase cineva aşa de tare c-o zi-nainte, că-şi pusese pe partea inimii, deasupra, un plasture cu nitroglicerină. E o dumnezoaică frumoasă, foarte tânără şi genul luaţi, mâncaţi, beţi, într-un cuvânt, exterminaţi, vă rog.
Am atacat-o frontal: „Ce faci, demiurgiţo, iar te dai ofrandă tuturor nemernicilor, să te calce-n picioare, în două prize, ca augmentinu’?” Mi-a spus că ea nu poate vorbi urât, că nu ştie să atace şi nici să se apere. I-am aruncat scurt: „Zât, autocriminalo!” A tresărit întâi, apoi a înţeles, că dumnezoii sunt deştepţi, iar asta e chiar genialoidă şi c-o sensibilitate mare şi grasă ca o molimă.
Dacă ar fi nevoie de şcoli, cursuri, profesori de autobatjocură, dumnezoii ar trăi regeşte şi-ar fi purtaţi în lectici, în procesiuni, prin mijlocul oraşului. Sau i-ar duce oamenii pe lângă lanuri, când e secetă, s-aducă ploaia.
Dumnezoii ăştia sunt singurii oameni care cred că au început, dar sfârşit nu. De-aia se dau de mâncare lumii, oricând o-mboldeşte chiar şi-o foame din aia măruntă, de pamplezir. Şi dacă, să zicem, cineva nu poate să taie exact bucata pe care-o doreşte, dumnezoiul îl ajută. Nu iese niciodată din casă fără autocuţit. Taie frumos şi generos, o halcă mult mai mare decât a cerut clientul. Să fie, să prisosească. Pentru că dumnezoiul nu are decât o singură bucurie-n viaţă: să-şi mulţumească hăcuitorii.
Despre moarte nu poate fi vorba pentru că, v-am spus, dumnezoii se cred veşnici cu totul. Ei nu ştiu să moară cu trup. Doar sufleteştelea. Se risipesc precum pământul răsfirat printre degete şi purtat cu vântul nicăierilor.
E despre Petronela Rotar ?
Dacă era despre prietena mea dragă, Petronela Rotar, i-aş fi scris numele.
Numai dumneavoastră ştiţi cum aţi făcut această legătură.
De multe ori mi s-a spus că sunt din altă lume, că prea sunt bună și risc să fiu considerată naivă…. Tu, Ană, m-ai liniștit: nu sunt nici extraterestră, nici proastă, sunt dumnezoaică….mă las hăcuită cu un autocuțit.
Vezi Anişoară că nu-i prea bun pentru tine să fii dumnezoaică. Numai pentru ceilalţi, că nu le e foame niciodată.
multumesc. vorba ceea, zoia invoca dumnezeii piperniciti. succes!
Și ție, Adi!
Am chemari dintr-astea, sa fiu cum zisesi, dar nu le raspund chiar de fiecare data. Dar am eu o zicala a mea, cred in ea si mi-o spun des ” mai bine sa fiu proasta de buna decat proasta de rea” . Prostul de bun cunoaste bucuria si o aduce si celorlalti, prostul de rau nu fericeste pe nimeni, nici macar pe el.
Corect, Delia.
Frumos. Sărut mâna!
Să crăiești!
După chipul şi asemănarea omului, aşa sînt Dumnezoii Anei Barton, ocazie cu care aflăm că există şi demiurgi pămînteni, lipsiţi de sacralitate şi de componenta divină.Dumnezoii nu sînt doar ,,Nişte oameni” banali, ci oameni însemnaţi. O dovedeşte semnul distinctiv din pieptul acestora, ,,un nod mic în stern”, de unde predestinarea eroică.Eroismul (şi deopotrivă tragismul) Dumnezoilor constă în aceea că nu sînt fiinţe eterate, ci fiinţe materializate-n trup cărora le lipseşte titulatura omni-: omnipotenţă, omnişcienţă, omniprezenţă. Dumnezoii Anei Barton sînt unici (unicitate în diversitate), originari şi originali.Faţă de Dumnezeul originar, asexuat, Dumnezoii sînt bărbaţi şi femei, un ,,clan” de Dumnezoi şi de Dumnezoaice, sînt Dumnezoi concreţi, ce se manifestă în ipostaza de salvatori ai umanităţii: acolo, cînd ai nevoie de ei, nu plutesc în abstract şi nu sînt de nefigurat, asemena Preamăritului.Dumnezoii sînt cei care fac. Proactivi, prezenţă creatoare, discreţie atît cît trebuie.Nu trăiesc în ceruri, ci pe pămînt.Din respect pentru oameni, au o anumită decenţă în a-şi expune şi etala suferinţa, pe care o consideră o impietate, o ofensă adusă Vieţii.Chiar şi aşa, există oameni care hulesc numele Domnului şi numele Dumnezoilor.Dumnezoii, cei de lîngă noi, mai aproape de nevoile noastre, ne fac să credem.În iubire, în dăruire, în compasiune, în grija faţă de aproapele.Sînt Dumnezei care n-au nevoie de mediatori, de preoţi, de ţinători de cuvînt, de piedici şi de predici.Se exprimă direct, dezinhibat şi liber, se arată (şi se dăruiesc) necondiţionat, fără învăluiri, fără taine, fără mistere.Dumnezoii Anei Barton, oameni providenţiali, au vocaţia risipirii.Dumnezoi-alfa, nu însă şi Dumnezoi-omega.Se dau, pentru hrănire, ,,celuilalt”.Cu ,,autocuţitul” din dotare (instrument permanent de autocontrol şi de autotrunchiere a egoului), ei se ,,feliază” cu generozitate, se-mpart frăţeşte, îşi disecă fiinţa, bucată cu bucată, ,,Să fie, să prisosească”.Dau totul, pînă la sacrificiul suprem, nu ţin nimic pentru sine, nu adună bogăţii în astă lume.Propriul sine le este cel mai înverşunat duşman.Devin cucută dacă fac imprudenţa să se refere la sine, dacă propriul sine devine ţinta propriilor preocupări.Nu sînt, ci ,,se cred veşnici cu totul.”Înduioşător efect/afect de autoiluzionare.Pentru ei, jertfirea pentru aproapele nu e simplă metaforă sau vorbă-n vînt.Dumnezoii nu ţin seama de Dumnezeu, ci doar de oameni.Cînd clachează, se sinucid, ies din scenă, predau ştafeta.Migrenele, durerile atroce de cap, îi fac să-şi piardă raţiunea. Devin brusc necartezieni, hübrici, temperamentali, vii.Uneori, Dumnezoii se supără, pun la inimă (,,inimă roşie cu lapte dulce”) şi la suflet. După care se oblojesc cu nitroglicerină.Nu se tem de moarte sau de consecinţele ereziei supreme, suicidul. Dumnezoaicele au sex-appeal, îl au pe ,,vino-ncoa”, sînt ,,şerpoaice” capabile sî sucească minţi.Dumnezoii nu aşteaptă să li se ducă buhul şi nici să li se aducă ofrandă, ci se dau pe sine ofrandă.Umanitarismul şi suferinţa îi fac sacri.Nu vorbesc mult, nu ştiu să (contra)atace, sînt lipsiţi de apărare.Blajini pînă-n măduva oaselor.Nu intervin în destinul lor.Ajută.Sînt samariteni in corpore.Dumnezoii, atît cît sînt şi cîţi sînt, sînt oameni dedicaţi.Rolul lor este unul comunitar, social, filantropic.Blîndeţea lor, reflectată în ochi, acţionează doar cînd oferă, vibrează la bucuria sinceră a celui ajutat. În schimb, cînd vine vorba să-şi ofere sau să primească, să se lase ajutaţi, fac ca toţi dracii.Dumnezoii se-ngrozesc de oglinzi.Pentru că mint.Pentru că ele sînt ,,necuratul”.Pentru că sînt trufaşe, neprietene.Dumnezoii nu-şi reprimă lacrimile, dar nici nu fac risipă de ele, şi le conservă cu religiozitate, fiindcă sînt apa lor sfinţită.Dumnezoii sînt Dumnezei ai suferinţei, cunosc suferinţa îndeaproape, o pătimesc, o testează pe propria piele.Golgota le este migrena.Păcătoşi, dar, cu siguranţă, cei mai iubiţi dintre pămînteni.Dumnezoii au oroare de schimbarea proprie la faţă.,,Tenisul” pe care-l practică Dumnezoii este unul bizar: le place serviciul, nu însă şi primirea.Prea plini sufleteşte, Dumnezoilor nu li se potriveşte apelativul de Deus absconditus sau de Deus otiosus.Ceea ce fac pentru oameni, fac la vedere, de unde şi ,,transparenţa” maximă de care dau dovadă.,,Evangheliile”, ,,Crezul”, ,,Decalogul” le sînt oamenii. În ei cred. Geneza Dumnezoilor se pierde-n genuni.E dintotdeauna.Dumnezoii există atîta timp cît se simt utili, cît au voia şi nevoia de a se dărui.Pentru Dumnezoi, Floarea darurilor e atunci cînd se oferă pe sine flori.Ei înşişi, ei, pentru ei, nu există.Orgoliile şi egoul nu-i prind.Cînd le dă tîrcoale, se autoflagelează, devin ,,cucută”, se revoltă.Dumnezoii sînt Dumnezei de poveste, ieşiţi din abstractizare, ieşiţi la lumină. Trăiesc prin, printre şi pentru oameni.Nu sînt plămădiţi din duh sau din spirit, ci din carne şi oase.Sînt Dumnezei materiali, concreţi.Dumnezoii nu risipesc, ci se autorisipesc.Nu în van, ci în drumul către ,,celălalt”.Trăiesc unidirecţional, doar pentru a da, doar pentru a-şi sătura semenii, pentru a-i elibera din nevoinţă şi din neputinţă.Dumnezoii au apărut ca o consecinţă a lui ,,Dumnezeu a murit.Cerul e gol.”Dumnezoii pot să trăiască detaşaţi şi fără ,,Nihil sine Deo”. Tragici fiind, au consistenţă, au ,,saft”, au savoare, nu sînt ,,fără Dumnezeu”.Dumnezoii nu se dau îndărăt de la muncă: îşi suflecă mînecile, scuipă vîrtos în palme şi trec degrabă la treabă.Glagoria şi filosofia o lasă în seama altora.Dumnezoii nu postesc, nu ţin sărbătoarea.Nu au timp pentru relaş şi harţi.Trebuie să se dedice în permanenţă.Fără culoare politică sau religioasă, Dumnezoii deţin puterea.Puterea de a face bine.Tot ce au, impart cu alţii.Sînt Dumnezei paradoxali care se divid (nu se scindează, nu divid, ca să conducă), iar divizîndu-se, se multiplică.Sînt mai mult decît Unul, Cel care deţine supremaţia.Dumnezoii, cei convertiţi de la teocentrism la antropocentrism, au funcţie lucrativă, slujesc, nu se lasă slujiţi, se pun în slujba oamenilor, îşi iau în serios menirea sacrificial-altruistă.Dumnezoii relativizează şi substantivizează numele lui Dumnezeu, însă nu-l văduvesc de substanţă.Îl coboară din înalturi, îl pun ,,la comun”. ,,Zoii” şi ,,zoaicele” sparg monopolul divin, devin ei înşişi îngeri păzitori. Vizibili, la îndemînă.Mereu ,,pe fază”, sensibili la nevoile omului aflat în suferinţă, ei înşişi sînt oameni de folos şi cu folos. Dumnezoii sînt oameni de Doamne-ajută, Dumnezei coborîţi nu în infern, ci în stradă. Asemenea făptuitorilor de bine, Dumnezoii n-au nume. Şi nici prenume.Preferă anonimatul total.De aceea e dificil să ştim cine anume (ne) sînt.Dumnezoii nu sînt Dumnezei la care să te-nchini şi nici chip cioplit, ci Dumnezei la care să te-nclini. Din dragoste, din recunoştinţă şi din admiraţie.
Mulţumesc frumos, Florin-Corneliu Popovici.