Mergeam cu mașina pe autostradă. De sute de ori am condus spre orașul-port pentru a verifica stocurile magazinelor, pentru a întocmi tabele și grafice și pentru a mă asigura că cei care m-au angajat se bucură de o afacere înfloritoare. Eram un simplu angajat al unei companii, o rotiță într-un angrenaj complex care funcționa dincolo de privirile noastre, eram o furnică într-un mușuroi. Drumul meu era lin. Muzică lentă, în surdină, ceva ușor, care să-mi permită să visez departe.
Și-atunci mi-am amintit de un interviu al unui obscur membru al Academiei Portugheze de Film, al cărui nume îmi dispăruse complet din memorie, însă mereu am avut această meteahnă, nu-mi amintesc numele oamenilor, ci doar chipurile, zâmbetele și privirile lor. Acest academician aproape anonim îi spunea unui alt aproape anonim jurnalist de la o publicație cehă, bizară combinație de obscuritate transfrontalieră, c-a fost impresionat de un film iranian din anii ’60, al cărui fir narativ și imagistic se învârtea în jurul vieții unei femei care fusese îndrăgostită de un mare om de stat al acelor vremuri. Întrebat de jurnalist dacă ar recomanda acest film și unor cinefili îndrăgostiți de cinematografia pompoasă și sclipitoare de la Hollywood, academicianul portughez a răspuns că nu, acela este un film pentru cei pasionați de cultura iraniană, care nici ea nu pare foarte bine subliniată de către regizor și scenarist, „știți, domnule, Iranul s-a schimbat, filmul este vechi de 50 de ani, n-ați mai găsi acum ceea ce găseați odată pe străzile din Teheran, iar povestea curge prea lin și pare mult prea lipsită de substanță epică pentru a căștiga atenția publicului din ziua de azi, și, dați-mi voie să vă spun, nu a câștigat-o nici pe cea a publicului din acele vremuri”, „și-atunci, de ce ne vorbiți despre el?”, „nu știu, a răspuns ilustrul academician, poate pentru a ne aminti că putea fi și altfel, mai rău, mai bine, rămâne de văzut”.
Curios din fire și intrigat de acel interviu care nu spunea nimic altceva decât că ce a fost a fost, că n-a fost bine, dar n-a fost nici rău, c-ar merita și totuși ba, am apelat la ajutorul unui bun prieten, pasionat de cinematografie, pentru a mă ajuta să intru în posesia filmului iranian din care, cu siguranță, nu aveam să aflu nimic altceva decât ceea ce spusese, cu o vagă plictiseală, academicianul portughez. După câteva zile, prietenul meu a găsit filmul și mi l-a înmânat, bizar premiu, pe care aproape că nu mai știam de ce i-l cerusem. Îl găsise la un alt prieten de-al său, viață lungă celor care cred că ceea ce merită nu merită, precum și celor care sunt convinși că ceea ce nu merită merită de fapt.
Drum întins, cotind ușor la dreapta, o mașină bună, cumpărată în rate din salariul meu de furnică supraveghetoare de alte furnici.
Ajuns acasă, m-am instalat în fotoliu și am pornit aparatul video. Culori gri, vreme ploioasă, oameni anoști și un personaj principal șters precum întreg peisajul. Puteam presupune că regizorul nu era străin de arta de a transmite altora emoții și angoase sau puteam crede că a fost, pur și simplu, incapabil de a oferi puțină culoare acolo unde ar fi meritat să fie. Femeia suferea în tăcere, își povestea temerile și frământările, dragostea și fluturii, spaimele și platitudinea unei servitoare de suflet, la fel de anostă și de gri ca ea. Personaj slab, care nu a avut niciodată curajul să-i mărturisească demnitarului iubirea ce i-o poartă, deși ar fi avut numeroase ocazii, femeia lucra în anturajul său. O copilă nebună, banal-visătoare și îndrăgostită de prinți. Pe la jumătatea filmului, am adormit. M-am trezit spre final, când portarul unui hotel îi ținea ilustrei doamne nefericite o umbrelă pentru a urca într-o limuzină, ud, în film, de picăturile de ploaie, ud și în realitate, căci afară, în cenușiul decor al Teheranului, ploua cu siguranță.
Cunoșteam bine acea porțiune de autostradă pe care tocmai treceam în goană, o scurtă bucată de drum cu denivelări. Muncitorii au greblat asfaltul și l-au lăsat așa, pentru la primăvară.
După sfârșitul filmului și încheierea poveștii care a rămas suspendată în parfumul ei diluat de cenușie nefericire, așa cum a rămas de mii de ani, transformată de timp într-o poveste dincolo de care nu mai ai ce spune, iată că am avut parte de interviurile protagoniștilor, frumos gest din partea regizorului, care o fi vrut, probabil, să se scuze pentru banala realizare și o fi simțit nevoia să mai spună ceva. Mi-ar fi plăcut să-l văd pe el, cu ochii mei, să-i înțeleg satisfacția sau insatisfacția, însă a preferat să-și pună personajele să vorbească, decojite de pojghița de farmec. Mirare mare, însă, când l-am recunoscut pe cel care jucase rolul portarului cu umbrela, un om la fel de banal ca și în film, îmbrăcat cu o cămașă gri care-i stătea puțin strâmb pe umerii osoși, și care afișa, fără ostentație, aceeași privire îngândurată în fața camerelor de filmat ce fuseseră montate, de această dată, pentru cei care vor să uite de povești și doresc să vadă o ceapă dezgolită ce nu ne-ar putea face niciodată să vărsăm vreo lacrimă. Portarul spunea, în cuvinte simple, așa cum îi stă bine unui personaj terțiar, că s-a simțit onorat să joace alături de marea actriță într-o poveste despre oameni bogați și despre înalta societate. Însă privirile lui m-au tulburat, actorul părea departe de acele locuri, părea departe de povestea filmului și părea departe până și de el însuși, era un om profund nefericit, singurul din toată acea suită de personaje pe care le-aș fi putut vedea, în cel mai limpede mod cu putință, ca fiind expresia nefericirii profunde pe care personajul principal nu a reușit s-o transmită nici măcar celor mai binevoitori privitori cu ochii și cu sufletul.
Foto: Costică Acsinte
Nu am înțeles nici până acum, când vă povestesc toate acestea din micuța cherhana de pe malul mării, ce m-a lovit. Dedesubtul mașinii mele a început să fie lovit de bolovani, drumul fusese stricat pentru la primăvară, iar eu omisesem, cu siguranță, indicatorul elocvent, gândindu-mă la povestea nefericitei și la privirile și mai nefericitului portar. Am simțit cum pierd controlul mașinii. Am încercat să frânez, dar automobilul pe care nu-l mai stăpâneam tindea către parapetul din stânga. Am răsucit, repede, volanul spre dreapta. Am văzut, cu panica celui care simte un pericol crâncen și iminent, ca parapetul din dreapta lipsea și am ridicat piciorul de pe frână, într-acolo era salvarea mea. Am ieșit în decor, după ce am plonjat de la o înălțime de cel puțin un metru. Nu existau gropi și nici pomi sau tufișuri, vedeam doar o imensitate de pământ bine bătătorit. Nu mă puteam întoarce, autostrada se vedea ca o barieră în calea a ceea ce fusese, până în urmă cu doar câteva clipe, drumul meu. Am continuat să înaintez, sperând că voi găsi un drumeag care m-ar scoate la liman.L-am găsit târziu, mergând pe acea câmpie fără puncte de reper, cu pământ bătătorit ca-ntr-o tindă veche.
Poteca pe care o descoperisem era paralelă cu ceea ce fusese drumul meu sigur dintre două orașe. Am luat-o la stânga, deși zăream, puțin mai departe, că va coti spre dreapta și va menține aceeași direcție în care am orbecăit vag și sinuos. De ce n-am luat-o la dreapta, către plaiurile siguranței mele și către locul din care venisem, nu pot să vă spun. Să vă spună ochii portarului c-o umbrelă-n mână, dacă veți avea curajul să-i priviți.
Încă ceea ce pot să vă spun vouă este că n-am găsit niciodată drumul spre casă, pentru că nu l-am căutat. Mi-am găsit liniștea într-un sat de pescari, m-am însurat la o mică biserică de lemn cu o săteancă frumoasă, am doi băieți, pe carcasa vechii mele mașini am plantat flori în ghivece, mănânc, în fiecare dimineață, pâine și pește și beau un vin bun de la preotul satului. Aceasta este casa mea și au trecut, de atunci, 14 ani.
