Ca să nu te mai răsuceşti în coşmaruri închipuite, hai să vorbim pe şleau. După, ştii tu ce-i aia, nu-ţi explic, vrei să-l arunci în marea căldare cu uitare. Ori s-o, că asta-i, ca toate celelalte, tot de ambe sexe. Că ţi-a făcut şi ţi-a dres ori, mult mai rău, că nu vrea cu niciun chip să se dezlege de tine. Îi vezi mişcarea sângelui în pomeţi, când vă-ntâlniţi, sau te laşi pradă dezghiocării tonurilor cu drepte înţelesuri din spatele cuvintelor.
Şi fugi. Ca să viezi, nu de alta. Că te sufoci de legare, nu de legătură. Pe urmă, trece timpul, expiatorul, asertivul, vindecătorul. Ploaia miraculoasă. Dai în zid, căutând ieşirea, până ce eşti în pragul pe care-l trăieşti stâncă. Spargi şi scapi, ca de Beghemot. Apoi, vă luptaţi ca proştii, şase-şase, poartă-n casă, cu zăvor din drug de fier. Că trebuie să vă simţiţi şi puternici, în timp ce, în oglindă, fiecare vede vânt.
Pentru că te-ai obişnuit să ai atenţia tot timpul trează pe un om, continui s-o faci, blestemându-ţi neputinţa. Celălalt, nu mai puţin om, deşi nu-ţi povesteşte imprecaţiile. Şi vă vânaţi, mimând indiferenţa. Prost, dar aprig. În răstimp, ardeţi un combustibil care, repoziţionat, ar putea foarte bine să interpreteze magistral o linişte curată. Dar te pui cu habitudinile păguboase ale vertebratelor verticale?
Foto: Narcis Pop
Te mai lasă apoi vremea să treci niţel şi-ncepi să respiri fără catran. Nu-i rău, ba chiar te-ncearcă un fel de mulţumire. Poţi. A trecut. Chiar te-ai desprins. Urme nu laşi. Melc cu aripi, dar nu-i venită clipa să recunoşti. Minimum cinci grade pe volum şi-o ţigară, şi te destinzi.
Şi auzi/vezi/îţi spune că se luptă cu durerea. Trecătoare sau nu. Atunci ai vrea să ştii să poţi să fii zeu. Să iei din ea, s-o-nmoi ori s-o-ndulceşti, s-o tai în bucăţele de confetti sau s-o traduci în spulber. Şi te doare neputinţa că nu eşti taumaturg. Ai vrea să mângâi, dară mâna nu mai ştie drumul către tâmpla pulsândă de război bătrân, aşa că se opreşte-n aer, ca nimicul. Şi nici drumul înapoi nu-l mai găseşte. Dar ştii, că trebuie să ştii, oricât nu ţi-ar plăcea, că pe oameni îi iubeşti ca pe sarea neagră. Cu mirare imponderabilă şi frică mare, cu evlavie, cu ură şi părtinire, cu răzbunare cruntă, ţesută-n minte nedormită, şi-i iubeşti cu totul, peste carnagiu. Oricare. Oricât de mare. Pentru că niciun om pe lumea asta nu are cheia care-l poate-ntoarce de la faţa ta. „Nedrag“ e un cuvânt care nu ştie să se inventeze. Are numai dus.
Deci dacami ziceti viodata ca va sunt nedrag, am tuflito, dna Ana. Nu mai e cale de intoarcere…
Păi, nu se poate, Raj. Nu e-n puterea ta să-mi fii nedrag.
Da’ nici într-a mea.
pulover mov, inel mov, parca si fustoiul are oleaca de mov, papucei mov, parca si privirea e moava…
Daca stiam, veneam cu bidineneaua si spoiam treptele alea…
Treptele, asta e ! Nu va cadrati perfect in peisagiu…
În niciunul nu mă-ncadrez eu.
Cik zodia fecioarei e zodie de cusurgiu, de critic. Probabil daia is km cusurgiu…
Las’ că şi eu sunt…
intrerup timid dialogul cusurgiu… Ana, destul de ambi-multivalent ce scrii, te joci de-a dusu’-intorsu’ accentuand contrariul… mi-a placut un comentariu la Petronela si de aceea… fara cusurgeala, felicitari pentru verb si alte alea.
Nu trebuia sa ucid siameza. Chiar ca mie dor de dansa. Tot am zis co so dezgrop so vaz oleaca….
Opa, a venit fata ! Sarumana !
Pai park dv. sunteti sagetatoaica, nar trebui sa fitz k mine…
Dupa ce k olamicu are logan, mai are si tupeul sa se ia de mine…
Tre sa dispar. O seara gigea !
Bună ziua!
Propun să se înființeze o comisie în vederea acordării d-lui. Raj a unui spațiu virtual, ca să aive și el locul lui unde să se mani-feste în voie și să-l găsească cititorii și să nu mai umble după el năuci prin feisbuc și prin alte locuri că l-am căutat și pe google și peste tot de am amețit!
Vă mulțumesc!
(La naiba, nu așa suna în capul meu…)
Dacă l-ar vrea, şi l-ar crea el.