A intrat în casă încet, speriată un pic de gândul care-o tot cuibărise-n concediu: că-nchisese ușa la dormitor și uitase acolo o pisică. Fără apă și mâncare, n-ar fi avut cum să reziste o săptămână. Dar când le-a văzut pe toate la ușă, a răsuflat ușurată. S-a gândit că puține lucruri pot să te facă să te simți mai bun și mai responsabil decât a evita o crimă. Și fiindcă tocmai scăpase de statutul de ucigaș din pură prostie, nicidecum cu premeditare, Augusta a fost în stare să observe că pisicile răsturnaseră cutia cu trei sute de bețișoare de urechi, trăseseră fața de masă și-o înghesuiseră după ușă, dăduseră pernele jos din paturi și spărseseră două ghivece, unul cu ardei usturați și celălalt cu busuioc. Perfect, asta-nsemna că a doua zi de dimineață trebuia să se-apuce de-o curățenie zdravănă. A măturat bețișoarele, cioburile și pământul, a pus fața de masă la spălat și-a schimbat fețele de pernă, le-a urcat în paturile de drept, s-a spălat pe mâini și s-a culcat.
S-a trezit buimacă și fără niciun chef de șmotru, dar viața nu e pe chefuri, așa că și-a băut cafeaua repede și s-a apucat de treabă. A-nceput cu bucătăria, unde, pe cuptorul cu microunde, avea un ceas necesar. Electronic, cu cifre mari, le vedeai din orice loc ai fi fost. Îi dădea ei senzația tot timpul că știe pe ce lume se află. O regla cumva, iar asta nu e deloc lesne atunci când te cheamă Augusta fiindcă ai tăi au fost mereu niște snobi care-au făcut tot ce-au putut să iasă din rândul lumii, și felul ăsta de viață al lor nu te-a ocolit niciodată, încă de la naștere. Toată lumea care n-o cunoștea se aștepta să fie o doamnă uscată și ațoasă, ba nu, o domnișoară bătrână. Problema era că Augusta nu fusese niciodată o domnișoară, numele ăsta prețios o făcuse să fie o doamnă de când era o fetiță. Acum îi venea să râdă când se gândea cum o strigau ai ei când era bebeluș. Era sigură că-i spuneau numele tare și clar, s-audă lumea ce nume special i-au pus ei copilului, ce deosebiți sunt ei de tot restul.
Ce era cel mai rău e că ea însăși se striga Augusta, și din cauza asta dezvoltase o formă de străinie atât de strânsă cu sine, că părea o apropiere. Pe la 20 de ani, se dusese singură la psihiatru, când își dăduse seama că ea era ea, iar Augusta era Augusta. Stătuse vreo trei ore acolo, iar doctorul a dezamăgit-o tare: a lăsat-o să plece fără diagnostic, spunându-i că e o artistă a absurdului, dar n-are nimic de speriat la cap, clinic vorbind. Augusta suferise zece ani, timp în care mai vizitase și alți doctori, în speranța că unul se va milostivi și-i va da un diagnostic și măcar o schemă de tratament medicamentos, poate o va trimite și la terapie, dar nimic. Parcă erau vorbiți, toți îi spuneau chestia aia cu absurdul, iar ăla de la Londra, pentru care făcuse cinci ani un modul complex de limba engleză, ca să-l poată vizita și să-l facă să-nțeleagă care-i treaba cu ea, o mai și felicitase. Zisese chiar că e absolut încântat să cunoască o asemenea persoană. Distrusă, Augusta se-ntorsese-n țară, făcând bilanțul în avion: măcar învățase engleza. De-acum, putea fi nebună-n două limbi.
S-a apucat să spele întâi vasele pe care le lăsase la plecare în chiuvetă. De-acolo până la cuptorul cu microunde n-a mai fost decât un deget. Numai că nu băuse destulă cafea, iar mâinile ei nu se treziseră de tot. A răsturnat ceasul, care nu s-a oprit în niciuna dintre cafetiere, că avea două, una cu pastile, pentru bărbatu-său, și un filtru normal, pentru ea, ci s-a oprit pe parchet, după câteva învârtituri acrobatice. L-a ridicat și l-a șters cu laveta de bucătărie, dar ora lui nu mai era și ora ei. Arăta 0.00. L-a-ntors cu spatele și-a văzut acolo cinci butoane. Le-a apăsat pe rând și simultan, dar nu se mișca nimic la ceas. Se-ncăpățâna s-arate, cel mai probabil, începutul lumii. Lasă, s-a gândit ea, vine bărbatu-meu și-l potrivește. L-a pus la loc, pe cuptor, și s-a apucat să spele aragazul. Când a terminat bucătăria, s-a dus în casă, a dat cu aspiratorul, a șters praful, a spălat pe jos, baia, cu oglindă cu tot, a periat pisicile și le-a pupat pe gâturi, unde le plăcea lor, și între urechi, și-a făcut un duș și s-a-ntors în bucătărie, să fumeze o țigară.
Acolo, a văzut că era ora 2.00. S-a speriat, a sărit de pe scaun și și-a căutat telefonul mobil. Cum naiba să fie două? A simțit brusc cum amețește. S-a ținut de perete, și-a sprijinit capul pe el, că era rece, reglator, și a-ncercat să iasă din starea asta de ora două noaptea, dar soare afară. A simțit că are optzeci de ani, părul alb, reumatism, sânii căzuți, monturi, că e nițel cocoșată și că o doare inima. Când și-a dat seama că nici nu mai vede bine, dar deloc, deloc bine, și-a adus brusc aminte că a scăpat ceasul pe jos și s-a resetat. A oftat lung și-apoi a-nceput să respire sacadat. S-a prelins pe perete, a-ntins mâna după țigări și brichetă și-a fumat trei, una după alta. Era clar, doctorii ăia fuseseră toți niște diletanți, trebuia să caute unul bun, care să-i dea medicamente.
S-a ridicat, a făcut o limonadă, s-a așezat pe scaun și-a mai fumat o țigară. 2.30. Nu s-a uitat la ora de pe telefonul mobil, l-a luat și s-a dus în casă. A deschis computerul, să-și pună muzică. Ceasul computerului arăta că e zi, că e devreme, că dăduse casa cu fundu-n sus în timp record, că era o femeie normală și, mai presus de orice, eficientă. A găsit un cântec care-o făcea mereu să danseze, apoi altul și altul. Din ce dansa, din atâta se-ndepărta de oboseala fizică de la șmotru, dar și de aia de la spaima cu soarele după miezul nopții. Când s-a simțit odihnită ca după un somn de zece ore, i s-a făcut foame. Afară se-nnoptase, dar în bucătărie era deja a doua zi. Ceasul arăta că se luminase binișor. Augusta s-a uitat pe geam și parcă, parcă a văzut cum dă să iasă soarele. A lăsat mâncarea pe masă și s-a dus în camera ei. Acolo, ieșiseră deja și Luna, și stelele. Până a doua zi de dimineață, în cameră, și până seara, în bucătărie, a mers tot timpul, fără să se așeze o clipă. Când s-a oprit, să bea din limonadă, că purta o sete de deșert bătrân, a văzut că avea o mână albă și o mână neagră. S-a uitat în jos, picioarele erau tot unul alb și unul negru. S-a dus râzând la oglindă, s-a dezbrăcat și și-a mângâiat, apucând carnea între degete, tot albul cu tot negrul și apoi invers. Pielea ei era la fel pe tot corpul, numai că partea albă mirosea a caprifoi, iar aia neagră, a vin roșu. Părul îl avea portocaliu și cârlionțat bezmetic. S-a strâmbat în oglindă, încrețindu-și nasul, scoțând limba, făcând mișcări de dans tribal. Își mirosea când o mână, când alta, dădea capul pe spate mult și se uita pe geam, peste cap, în timp ce se legăna. Afară era jumate zi, jumate noapte. Înăuntru era înăuntru.
Am si io o vecina care se uita in oglinda si mangaie carnea intre degete, sarumana si tuberculu, dna Ana. Vecina asta, Adonisa, ca asa o cheama, e dio frumusete deasa, ca io am mai vazut femei frumoase ca ea. Ei bine, cand se uita in oglinda, framanta cu delicatete carnea, ca ia cu ea la baie, fleicile si ceafa de porci ca sa le sareze , sa le dea cu enibahar, caci viata fara enibahar n-are niciun sens, vorba poetului. Trebuie sa plec acuima, dna Ana, ca iar mi-e dor de siameza, ca am ingropato saptamana trecuta, dar nu mai stiu pe unde, ca eram beat cuc si alta pasare (randunica, ca mie imi plac randunicile). Deci eram beat cuc si randunica. Dupa cioi dezgropa-o oi pupa-o si-oi ingropao la loc. Putea sa mai traiasca sarmana, am incercat so reanim, dar din gresala , in loc sa-i suflu in gura, iam suflat in cur. Dulaul Pulica topaia si bucurie camnd a vazut ca si-a dat obstescu sfarsit si, de bucurie a dezgropat toate sticlele de mastica pe care le-am ascuns dea lungu anilor de nevastamea si mi lea pus la picioare. Jarladracu dezgropa sistematic sticlele si le ascundea in alt loc ca sa faca misto de mine. Sarumana si baticui !
Nebunule!