Octombrie aproape mut. Dimineaţă. Ileana pusese deja cafeaua la făcut, însă îşi turnase în ceaşca groasă şi albastră ce-i rămăsese de ieri. Se gândi că nimeni nu recunoaşte făţiş că-şi păstrează din cafeaua de ieri şi se simţi cinstită. Bărbatu-său lucra 24 cu 48, iar ea, asistentă medicală, tocmai ieşise din gardă. Nu se întâlniseră. Văzu deschisă uşa băii şi-şi aminti ce mândru fusese Victor că aveau baie într-o casă de la ţară. Avea dreptate el, nu mulţi aveau.Termină de făcut cafeaua şi-o dădu deoparte. Îşi căută geanta şi scoase, dintr-un buzunar ferit al căptuşelii, o scrisoare. O despături. Din ea căzură două monede de aluminiu, de cinci lei, dar sunară ca doi ludovici de aur. Cândva, când era măritată cu Doru, îşi făcuse o puşculiţă generoasă dintr-o sticlă de lapte şi arunca acolo numai monede din astea.
Doru se-nsurase şi el, dar lăsase un an între divorţul lor şi proaspetele pirostrii. Ea, nu. Îl găsise în trei luni pe Victor, îi plăcuse că nu poate fără ea şi redevenise nevastă, cu un oftat de uşurare. Şi-acum, Doru voia s-o vadă. Să meargă amândoi cu trenul până la Subcetate. Şi-napoi. Şi-atât. Îşi cumpărase ieri, înainte s-ajungă la spital, o rochie verde, ecosez, şi-o pereche de pantofi negri, cu barete şi câte-un bumb lateral, cu tălpi de crep. Alese sutienul de la nuntă. Se schimbă în câteva, puţine, minute, că doar era fiică de militar. Luă şi ultima gură din cafeaua de ieri, închise uşa şi poarta şi se-ndreptă către staţie. Avea rată la nouă jumate.
Îl văzu de departe pe Doru, cum ridică mâna, cumva, în trepte mari, către ea. N-avea inelarul stângii de pe vremea uceniciei la strung, la uzina de utilaj petrolier. Era stângaci, cu apăsare-n scris şi-n mângâiere. Literele lui n-aveau streşini, iar strânsorile mocneau de linişte, cu o nişă de libertate tot în partea de sus. Nu s-au îmbrăţişat. Au pornit amândoi spre linie fiindcă el luase deja biletele. La clasa I. Doru şi-a agăţat sacoul brun pe cuiul rotunjit de deasupra mijlocului canapelei, s-a aşezat din aruncare şi-a zis scurt: „Miroase-a tren.“ Ileana şi-a netezit pliurile rochiei, s-a încruntat la cele două falduri discrete pe care le făceau ciorapii de mătase, culoarea piciorului, la capătul de sus al gleznelor şi-a lăsat o distanţă de privire între ei.
Foto: Costică Acsinte
Nu era mult de mers. De vorbit, nimic. S-au trezit repede la Subcetate, în cinci ore tăcute cu sârg, şi-au coborât sărind. Aveau 35 de minute până să urce-n trenul de-ntoarcere, iar ei i s-a făcut frig peste rochie. Doru i-a desfăcut braţele şi-a cuprins-o ca pe copiii supăraţi. I-a trecut scurt prin minte că ei sunt două personaje secundare de film, care înţepenesc principal. Adulmecându-i părul, a legănat-o până au urcat, de mână, în tren. Creştea în el credinţa calmă a cartaginezului înaintea expediţiei. Ileana încerca să sfârşească în ea o oboseală care-i îngreuna tâmplele şi-i nemişca ochii. El a întins mâna spre mijlocul ei, mai mult spre şold. „E târziu“, s-a auzit ea spunând. Doru a apăsat cu degetele, uşor. Şi-a luat haina şi i-a potrivit-o ei peste genunchi. Şi capul, pe umărul lui. Ea şi-a ascuţit un unghi de gambe şi coapse, suprapuse pe canapea. Brusc, îşi aminti de vecina firavă pe care-o văzuse cărând nişte căldări pentru săpun într-un cărucior de butelii, de dimineaţă. Avea cocul alb, zburlit, prins cu ace de păr. Cum o chema? Ceva cu „z“ la-nceput. Se enervă. Parcă nu Zamfira, dar nu găsi defel cum. Se gândi la lucrurile pe care-ntotdeauna le uiţi, adică le uiţi numele, pe ele avându-le în toate simţurile cu cea mai mare claritate, poate mai limpede decât pe oricare altele ale căror nume nu le uiţi niciodată. Dar pe fata bătrânei, care lucra la filatură, cum o chema? Şi-n dreptul ei găsi locul gol. Poate pentru că memoria nu e simţ, încercă ea să se liniştească.
Doru adormise. Îşi dădu seama după înmuierea atingerii de pe şold. Se simţi uşurată. Sigur el nu văzuse cohortele de pedestraşi îngroziţi, trecând Pirineii, din atriile ei. Lasă. Îi privi lui mâna, se uită şi la a ei. Aveau verighete identice. Şi de data asta. Clandestin pe dracu’. Poate numai pentru ei doi. Pentru oricine altcineva, erau pe ecartament. Şi iar se-ntoarse la numele celor două femei, având senzaţia că le are sub limbă, dar, cu cât se-apropia mai mult, cu-atât se-ascundeau mai bine, din fugă. Apoi, de-a valma, în mintea ei apărură chipuri familiare, dar toate descăpăţânate de nume. Simţi că deschide, una după alta, numai uşi de încăperi goale, cu umbre-n duşumele. Cum naiba să mergi din uitare-n uitare? Închise ochii, pierzându-se în hăul în care-o aruncase caruselul uitărilor consecutive. Caruselul ăla ce ratase macazul şi zburase de pe şine.
Doru se mişcă în somn, căutându-i spasmodic şira spinării. Ileana-şi goli plămânii de tot aerul ţinut, îşi sprijini omoplaţii de pieptul lui şi-nchise ochii. Fu deodată noapte, iar ea se lăsă fără să ştie din şaua alergândă, alungând cu dreapta gândul descălecat vremelnic în halta arcadei. Şi ea, şi Doru erau tren. Mai departe era prea departe.
Iar m-ai lăsat fără vorbe, soro. Atât de bun. Mă-nclin.
Mulțumesc, Irinucă.