Niciunul dintre oamenii care-au pierit azi-noapte în Clubul Colectiv n-a murit de bătrâneţe. De ceea ce numim atât de cinic „moarte bună“, la termen. Aceşti oameni nici nu au murit, de fapt. Au fost omorâţi. Da, cei mai mulţi dintre cei care au fost aseară acolo pentru lansarea celui de-al doilea album al trupei Goodbye To Gravity sunt oameni tineri, iar eu ar trebui să mă simt mai aproape de aceşti tineri şi de familiile lor, fiind mama unei adolescente, însă luciditatea nu-mi dă voie să nu văd că niciunul dintre aceşti oameni nu-şi încheiase socotelile cu viaţa. Prea tânăr este orice om care piere de moarte năprasnică, chiar dacă are, să zicem, o sută de ani.
Am vorbit despre bătrâneţe fiindcă vreau s-aduc vorba despre vinovăţie, iar vinovăţia este foarte, foarte bătrână. Sigur că autorităţile îi vor găsi pe cei direct responsabili de această nenorocire sau se vor strădui s-o facă. Sigur că aceştia vor plăti. Dar ce vor plăti? Vieţile oamenilor nu se pot plăti.
Însă vinovăţia vine de departe. A fost un accident. Asta vor spune mulţi. I se putea întâmpla oricui, chiar şi acasă. Se poate. Eu cred că în spatele acestei tragedii stă nepăsarea. Vorbesc despre nepăsarea omului faţă de om. Stă lipsa de educaţie, da, aia din sistemul naţional de învăţământ. Nu există nicio materie care să se numească „Educaţie pentru viaţa privată“. Generaţie după generaţie termină şcoala înghiţind informaţii, memorând şi redând pentru note şi examene. O să-mi spuneţi că există o materie care se numeşte „Educaţie civică“, iar eu o să vă răspund că nu e nici pe departe destul, ba chiar sunt chestiuni distincte.
Dacă în şcoală oamenii ar învăţa despre păsare, numiţi-o şi empatie, dragoste, sprijin, despre faptul că „aproape“ nu este doar adverb, ci şi ori mai ales substantiv, atunci, când s-ar face mari şi şi-ar deschide cluburi, ar şti că este esenţial să-i protejezi pe invitaţii tăi de incendii. Iar dacă managementul li s-ar preda copiilor încă de mici, sigur că pe-nţelesul lor, ar învăţa că management înseamnă viziune, aşadar, dacă nu-ţi pasă de faptul că oamenii ar putea muri în clubul tău, măcar de faptul că afacerea ta va arde odată cu invitaţii tăi ar trebui să-ţi pese. Şi că vei fi judecat şi condamnat pentru nepăsarea ta. Nici nu ştiu dacă să mai spun ceva despre morţii pe care-i vei avea pe conştiinţă pentru toată viaţa. Cred că nu luptăm destul pentru reformarea sistemului de învăţământ şi nu luptăm nici eficient. Cred că ne îngrozesc şi ne revoltă efectele, însă nu identificăm corect cauzele.
De ce nu au astfel de stabilimente autorizaţii de funcţionare, însă ele funcţionează, nu bine şi nici mersi, totuşi? Pentru că se ung ochii, mâinile şi buzunarele cui trebuie. Nimeni nu se gândeşte „că se va lăsa cu morţi“ pentru că de cele mai multe ori „nu se lasă“. Însă acum „s-a lăsat“, iar eu cred că trebuie să vedem lucrurile în ansamblu şi să vedem ce poate face fiecare dintre noi pentru a urni bolovanul. Pentru că societatea nu înseamnă doar autorităţile şi prestatorii de servicii. Societatea asta disfuncţională suntem noi. Pentru că, nu-i aşa?, e o chestiune de management societal, deci, o chestiune de viziune.
Doliul naţional ţine, de azi, trei zile. Durerea din sufletele familiilor oamenilor care şi-au pierdut vieţile azi-noapte în Clubul Colectiv a semnat însă cu ei un contract cumplit, pentru o perioadă nedeterminată. Noi suntem zguduiţi şi mulţumim lui Dumnezeu ori soartei că n-am fost acolo şi n-au fost nici ai noştri: familie ori prieteni. Da, ăsta e adevărul, chit că nu-l recunoaştem: răsuflăm uşuraţi fiindcă nu ne priveşte direct această tragedie. Nu de data asta.
Televiziunile de ştiri ne vor ţine pentru o vreme la curent cu ce se-ntâmplă în „acest caz“, aşa cum au făcut-o şi când au ars bebeluşii de la maternitatea Giuleşti. Şi-apoi ce-o să urmeze? Liniştea aia nepăsătoare care a omorât 27 de oameni azi-noapte, care ţine alţi zece la terapie intensivă, cu prognostic extrem de rezervat, şi care a rănit 184 de oameni? Mă tem de liniştea aia rece ca moartea, care va lovi din nou, întru trezirea noastră. Dar când ne vom trezi, oamenilor vii, pentru mai mult de trei zile?
E o lectie teribila despre raspundere. Cei pasibili de a raspunde penal… mai greu de imaginat ca ar iesi in fata sa-si asume ceva; vor incerca sa se invinovateasca unii pe ceilalti, ca sa scape de inchisoare. Noi insa, cei pe care “nu ne priveste direct” – de aceasta data, cum spuneai
– chestiunea, suntem mai generosi in a ne asuma tot felul de pacate. Eu as incepe prin a intreba cine trebuia sa verifice, din partea statului, starea localului. A fost infiintat in ianuarie 2015, macar la infiintare trebuia verificat. Eu am infiintat o firma care nu lucreaza deloc cu publicul si am fost controlata si de paduchi, ca sa spun asa.
Sigur că e obligaţia autorităţilor să verifice.
E groaznic!27 de telefoane disperate al caror raspuns nu a mai venit niciodata.Al meu a venit…dupa un timp,lung,extrem de lung in care gandul ca ar putea fi al tau te nimiceste,te paralizeaza,iti versi inima si ficatii,creierul se zbate si se face campie,uiti tot.Recunoastem ca,asa cum ai spus si tu,Ana,in durerea asta COLECTIVA!!!!!!!,ne-am bucurat pentru ai nostri,in micimea noastra am rasuflat usurati.
Ce facem acum????Cautam vinovati care sa plateasca,CE? CU CAT?CARE ESTE “MONEDA”DE SCHIMB?
Autoritatile cauta cauzele producerii teribilului accident astfel incat sa “poate lua masuri ca astfel de evenimente sa nu mai aiba loc”De ce nu au masurat inainte????Nu stie toate lumea cum se dau avizele??Ne facem ca suntem atat de surprinsi!
NE FACEM CA NU STIM CA AUTORITATILE SUNT CORUPTE PANA IN MADUVA OASELOR!
La ce le vor folosi acestor oameni ramasi indurerati si acestor tineri a caror viata a fost tragic curmata ,anchetele ce vor urma?
Celor care au gestiunea acestor fapte,reprezentantilor “puterii”ar trebui sa le dorim sa traiasca ei insisi cliplele de cosmar,dar nu este crestineste.
Cu totii avem o vina,fie si nepasarea generala,lipsa de reactie,scarba colectiva,asumarea sentimentului ca ,oricum,nu se mai poate schimba nimic,ca te lupti cu morile de vant.
Ana,bolovanul tau este cuvantul,pe care il diseci atat de bine si frumos.Mai astern un strat cu gandurile mele,sincere.Condoleante celor indurerati si Dumnezeu Sa-i ierte pe cei ce au plecat!
,,Goodbye my friend it’s hard to die/When all the birds are singing in the sky.” (Seasons In The Sun-Terry Jacks)
Există cimitire pentru oameni, după cum există cimitire pentru elefanţi. De vreme ce stelele se nasc şi mor, de ce n-ar exista şi un cimitir al stelelor? Se spune că fiecare om îşi are steaua sa, că steaua aceea trăieşte cît trăieşte şi omul al cărui nume-l poartă. În lume, zilnic mor sute, poate chiar mii de stele. De născut, se nasc mai puţine. În urmă cu două zile, pe cerul Bucureştiului s-au stins douăzeci şi şapte de licăriri. În grup, colectiv. La modul brutal, violent, absurd, fără vreo vină. Stele tinere, adolescente, care abia îşi croiseră un loc pe Caleea Lactee. La încă vreo zece dintre ele, lumina abia mai pîlpîie. Nu o să spun şi eu ca Nietzsche, cel revoltat, ,,Dumnezeu a murit. Cerul e gol”, ci doar că, de alaltăieri, cerul Bucureştiului e mai sărac, sîntem mai puţini. Dintotdeauna m-a sfîşiat suferinţa. Nu atît suferinţa adulţilor, pe care reuşesc s-o gestionez oferindu-i circumstanţe atenuante, cît suferinţa copiilor care mă termină, mă secătuieşte de vlagă, mă răscoleşte pînă la a nu-mi mai aparţine. Copiii îmi sînt ,,călcîiul”. Nu cred că e o dovadă de lipsă de bărbăţie sau de patetism, cît mai degrabă o dovadă de umanitate, de empatie împinsă la extrem. Mă răscoleşte profund un plînset de copil, un plînset de durere, iar lacrimile din ochii copiilor ucid în mine orice formă de viaţă, orice speranţă, orice gînd înălţător cum că ,,la vita e bella”. În general, mă pretind un prieten devotat al cuvintelor, le mînuiesc cu uşurinţă, le găsesc fără efort şi prin ele mă găsesc şi regăsesc. Rămîn însă fără cuvinte, ,,singur şi pieziş”, incapabil să le rostesc şi să le rostuiesc, să le pricep sensul, cînd aflu că oamenii îşi pierd viaţa, în special tinerii, copiii, adolescenţii. Cea mai teribilă întrebare în aceste situaţii e ,,De ce?”, cea mai crudă şi cea mai văduvită de răspuns. Cîndva, în copilărie, după ce trecusem de stadiul de a deveni pompier, alpinist sau şofer pe ambulanţă, visam să mă fac judecător, în slujba dreptăţii. Am renunţat însă cînd am aflat că justiţia umană nu se întîlneşte cu justiţia divină, că dreptatea e o noţiune relativă şi că nu tot din ce ni se întîmplă este just, pe merit şi drept. Nu e drept să ne moară copiii, după cum nu e drept să ne ducem crucea grea pentru aceasta în restul zilelor care ne-au mai rămas. Dintre toate nedreptăţile care se abat asupra fiinţei umane, cele mai teribile mi se par îmbătrînirea şi moartea. Amîndouă nu sînt fair-play, nu joacă cinstit, fură şi ne fură. Pe rupte. Atunci cînd ne este lumea mai frumoasă şi mai dragă. Deşi cu toţii sîntem datori cu o moarte, a muri de tînăr, cînd ai viaţa la picioare, este de două ori nedrept. Cei douăzeci şi şapte, vlăstare pîrjolite, s-au grăbit să se achite de datorie, deşi erau cel mai puţin pregătiţi să o facă. Lor li s-a curmat dreptul la existenţă, la fericire, la bucurie, cînd tocmai prinseseră drag şi dor de viaţă. Cînd ne mor copiii pe timp de pace, în accidente sau în calamităţi, cînd nimic nu prevesteşte sfîrşitul, parcă şi timpul şi Pămîntul se opresc în loc. Căci ce rost şi sens să mai găsim existenţei după?,,Cei buni, mor cei dintîi”, spune un titlu de carte. Extrem de crud, extrem de nedrept, dar totuşi extrem de real. De ce bunătatea şi inocenţa se plătesc?
Poporul roman trebuie sa devină conștient ca acesta așa zis sărbătoare de Halloween cât și acele petreceri ținute în cinstea acestei sărbători nu face decât sa pună sufletele tinerilor în rezonanta cu sferele de forța din macrocosmos de tip satanic demoniac dincolo de cele doua aparent coincidente numele melodiei care face referire la moarte cât și al clubului colectiv ce amintește de destinul colectiv așa cum și a fost pt acești tineri au pierit în grup trebuie sa trezească conștiința poporului roman în a nu mai adopta sărbători ce nu țin de inima acestui popor roman.
eu cred ca in afara durerii care ne apasa pe toti, fiindca si eu sunt mama, nimeni nu pune intrebarea care trebuie. Pe langa cei adulti, care au sau nu de ales, ce cautau minori in acel club? Asemeni tarilor pe care le admiram
si pe care le copiem la sarbatori si democratie si libertate in toate, nu ar trebui ca noi ,parinti si statul sa nu permitem accesul , ca in tarile admirate, al minorilor in cluburi, in locurile in care se consuma alcool ,droguri, in care se fumeaza+ alte lucruri promiscuue, nu ne expunem singuri copii unor pericole care vin impreuna cu asa zisa libertate!???? E dureros ca atatia tineri au murit ca sa dea o lectie poate ca atatia parinti si frati plang acum, cand acestea nu ar fi trebuit sa se intample, ca atatia parinti sufera langa patul celor dragi, incercand sa le aline suferinta. Dumnezeu sa i ierte si sa aline suferintele celor ramasi in urma ,sa le dea putere sa mearga mai departe.Suntem alaturi de voi,desi pare putin.