Dă şarpele!

În ziua de azi, când spui relaţie, imediat te gândeşti la una amoroasă. Pe mine nu mă duce mintea într-atât, recunosc. Aştept mereu precizări, ca să ştiu despre ce ascult şi dacă mai stau în discuţia aia ori o abandonez, cu tot cu participanţi. Însă nu sunt nici eu nevinovată, să ştii. Când spun relaţie, pe loc îmi vine în cap legătura maestru–ucenic. Sigur că n-am nicio explicaţie, deşi am căutat prin alea raţionale de-am ajuns la fundu’ sacului şi tot n-am găsit nimic. Dar ştii şi tu, că doar ţi-am spus de când am venit aici, că nu mă mai uit cu mare încredere la tipul ăsta de justificări. Şi cum subconştientul meu n-a învăţat până acum să vorbească frumos şi civilizat, ci numai să-şi urle sinele sporadic, n-am decât să accept că am eu o slăbiciune pentru maeştri şi discipoli poate pentru că am întâlnit în viaţa asta foarte mulţi oameni buni de-adevăratelea.

Mereu am stat bine cu zicerile de tot felul, dar n-am vreun merit în asta, doar mă bucur de-o memorie înspăimântătoare. Am prieteni care mă sună să mă-ntrebe ce-au făcut ei acum 15-20 de ani într-un anumit moment, că doar mi-au povestit, trebuie să ştiu, că ei au uitat. Şi ştiu, că n-am control asupra ei, n-o pot potoli cu nimic. Dacă mă pocneşte cândva Alzheimeru’, să nu te miri deloc, fiindcă s-or rupe odată şi rafturile alea grele şi numai aşa s-ar putea să şi scap. Una dintre zicerile astea de-ţi spusei că le ţiu zdravăn minte îi aparţine lui Mark Twain, om pe care eu îl apreciez şi ca scriitor, şi nu puţin, ba dimpotrivă. Are el ceva care-l face să fie pre inima mea. Poate stilul. Mark zicea odată, să n-aibi totuşi pretenţii de exactitate, că nu m-apuc acu’ să caut citate, doar povestim niţel, că oamenii cu adevărat mari sunt ăia care nu te fac niciodată să te simţi mic lângă ei. Şi care-ţi dau, fără să pună măsură, tot ce ştiu ei, ca pe apa bună şi sarea dulce.

N-are rost să intrăm în teorii şi argumentaţii psihologice, despre care Mark nu ştia la vremea lui nimic, ci doar făcea observaţii empirice, dar lucrurile stau exact cum le-a simţit el. Ăia mari se dau fără să se uite la ceas ori sub limbă, să vadă dacă le-a mai rămas timp sau inspiraţie, pe când ăia mici, vezi bine că evit să le spun meschini, nu ştiu decât să facă tot posibilul pentru ca orice manifestare a valorii oricui altcuiva din preajma lor să fie cât mai puţin vizibilă. Iar dacă se poate îngropa cu totul, cu atât mai bine. Celui cu adevărat mare nu-i e niciodată teamă că se împuţinează. Celălalt stă şi-şi face veşnic tivuri. Cusătorie.

La o bancă, se înfundă o toaletă. Iniţial. Apoi, se răzbună exterior. Dar cu furie. Este chemată imediat o echipă de specialişti: un instalator cu pretenţii de vidanjor manual, de vârstă medie, cu meseria învăţată bine în frăgezimea şcolii profesionale, şi ucenicul lui, un copilandru mai mult speriat de perspectiva profesională. Îşi dă ăl bătrân seama că e musai s-ajungă la canalizare, c-acolo e buba neagră şi pestilenţială. Şi desfac ei capacul, coboară nea Gigi în infernul de miasme şi-i zice ăstuia mic:

– Ucenicule, dă, bă, cheia dă 14.

Şi ăla micu’ i-o dă. Se chinuie meşterul ce se chinuie, suduie şi huleşte, apoi ridică iar capu’ către gura canalului, spre groaza ucenicului care vede că nea Gigi e şi foarte, dar chiar foarte murdar pe faţă.

– Ucenicule, dă, bă, şi şarpele. Da’ mai repede, că nu mai pot să stau aici.

Ăla micu’ se grăbeşte, meşteru’ coboară printre propriile invective şi desăvârşeşte într-o jumătate de oră lucrarea. Iese de acolo ameţit de aburii transformării inerente a nutrienţilor, se şterge cu o bucată de căptuşeală, rămasă neatinsă, de bluzon la ochi, îşi suflă nasul mai într-o parte şi zice:

– Bă, ucenicule, să faci bine să înveţi repede şi ca lumea meseria asta, că altfel o să cari toată viaţa lada cu scule.

Ilustrez muzical cu imnul naţional sau mă abţin?