În decembrie 1989, trăiam groază şi speranţă. Astea două la un loc tulbură cumplit un om, darămite o naţiune. Au murit mulţi oameni atunci. Noi, generaţia mea, eram copii, adolescenţi. Auziserăm despre revoluţii şi războaie de la bunici. Nici părinţii noştri nu le apucaseră. Ni se schimbase lumea în câteva zile. Eram dintr-odată liberi. Nu ştiam exact ce-nseamnă asta, dar faptul că moartea s-a oprit în câteva zile ne-a dat aerul de care aveam nevoie când jeleam morţii. Pentru că atunci când plângi tragi aer mai tare decât în mod obişnuit.
Atunci, am ieşit din comunism. Am ieşit din frică, din teroare. Asta am înţeles întâi prin libertate: lipsa fricii. Era mult, era enorm. Suspiciune era şi atunci, dezinformare şi mai abitir. Mi-amintesc că m-am dus în bucătărie, am deschis robinetul, oameni dragi şi tineri, noi nu aveam apă plată îmbuteliată, noi beam direct de la chiuvetă, nu aveam alternativă, mi-am umplut cana şi am băut-o pe nerăsuflate. În momentul ăla, la televizor s-a dat un comunicat „important“ în care se enumerau oraşele în care apa era otrăvită.
Oraşul meu, Târgovişte, locul unde soţii Ceauşescu tocmai fuseseră aduşi, era, bineînţeles, printre ele. Am pus cana pe masă şi-am văzut ochii muţi de spaimă ai mamei. În câteva secunde, o cumplită erupţie cutanată, papule cât boabele de struguri ceasla, mi-au apărut pe trunchi şi picioare. Mă ardea şi mă mânca foarte rău pielea. M-am aşezat pe fotoliu, am luat-o pe mama de mână şi i-am zis: „Ne rugăm fără guri“. Nu ştiam ce-i aia, nu eram şi nu sunt alergică, nu ieşeam din casă; la Târgovişte se-auzeau focuri de armă în zilele alea.
Nu aveam ce face şi, recunosc, nu m-am gândit la alergii. Incidenţa lor nu era aşa mare pe-atunci, iar noi n-aveam în familie niciun alergic. Şi nici nu văzusem vreodată vreo formă de manifestare a bolii ăsteia. M-am gândit că-i otrava, mama s-a gândit, cu siguranţă, la acelaşi lucru. Eram cu toţii foarte vulnerabili şi foarte creduli în momentul ăla. Ca nişte prunci pe care-i scoţi din scutece şi-i pui directori sau miniştri. A trecut cam într-o oră erupţia cutanată. De fapt, nu-mi amintesc exact, dar uimitor de repede pentru halul în care s-a manifestat. În ianuarie, când m-am dus la liceu, am căutat-o pe doctoriţă şi mi-a spus că acea erupţie s-a declanşat din cauza emoţiilor. A fricii de moarte, mai exact. Creierul uman poate face asta. N-am uitat.
Acum, suntem liberi. Teoretic, în momentul în care s-a întâmplat nenorocirea din Colectiv, eram liberi. Însă, în 26 de ani, ne osificaserăm. Ne păstraserăm libertatea de a da din umeri şi-a ofta a neputinţă, libertatea capului plecat, libertatea de a ne feri de tot ce numeam „sistemul corupt“. Libertatea de-a pleca din ţară, de disperare. Libertatea de-a nu ne mai păsa unii de alţii. Aveam libertatea gheţii omului faţă de om.
Moartea a venit acum peste noi întâi duium. Şi ne-a lovit. Boala, arsura şi intoxicaţia, ne-a lovit şi ea. Numai că acum moartea vine picătură cu picătură. În fiecare zi. Acum, nimeni nu mai împuşcă pe nimeni. Acum, nu ai de unde şti când se termină moartea şi nici cu cine. Acum, moartea ne-a scos în stradă, ne-a dat jos guvernul, ne cere să ne mişcăm, să schimbăm sistemul, să-ndreptăm şira spinării, ne cere să fim, nu doar să existăm.
„Sufletul caier“, o lucrare de Iulia Şchiopu
Şi acum ne e frică, nici acum nu ştim exact ce avem de făcut. Ştim că nu mai vrem această clasă politică, dar nu ştim cu cine anume, punctual, s-o înlocuim. Iar, în răstimp, moartea nu mai trece. Suntem abătuţi, speriaţi, furioşi, disperaţi. Facem prostii. De exemplu, răspândim informaţii neverificate; unele dintre ele inflamează şi panichează societatea. Dar există şi conştientizarea, există răzgândirea. Aşadar, putem retrage acele informaţii. Aşa e onest. Nu există om fără de greşeală, iar una dintre vertebrele de susţinere ale omului cu capul pe umeri este capacitatea de a se răzgândi, de a se scutura şi echilibra.
Suntem cu toţii afectaţi. Da, şi noi, noi, cei care n-am pierdut pe nimeni de sânge, pe nimeni de dragoste în Colectiv. Morţii sunt acum toţi ai noştri, răniţii, la fel. Donăm pentru ca ei să fie salvaţi acum şi să fie apoi cât mai bine îngrijiţi în perioada de recuperare. Naţiunea asta e una de inimi acum. Să ne fie iertată înfierbântarea minţilor, firească şi ea. Nu suntem prea limpezi, informaţiile ni se învălmăşesc, durerea ne clatină, grija de ce se va întâmpla cu ţara ne-nverşunează unii împotriva altora, mai sunt şi manipulatorii, nu mereu lesne de identificat într-o societate cu o foarte slabă cultură politică.
Ne doare, însă cu durerea asta trebuie să mergem înainte. În memoria celor morţi, pentru cei care luptă să trăiască, pentru noi înşine, pentru copiii noştri. Da, în zilele astea muncim mai prost, gândim tulbure, simţim amestecat, vorbim aiurea, şofăm mai neatent (asta o s-o recitesc şi eu de vreo trei ori), colportăm dezinformări.
Pentru că ne doare, visăm moarte, trezim moarte. Zilele par că se nasc numai să ne golească. Dar toate lucrurile astea sunt normale, chiar dacă dor cumplit. Normal nu înseamnă bine, ci natural în raport cu un context. Ducem greu ce trăim, dar dăm semne bune. Să ne luăm după ele precum odinioară Hansel şi Gretel.
Am scris mult şi amestecat. Amestecată mă simt şi atât de puţină.
Jawohl, Frau Anna!