Colindă bătută, ca la Clopotiva

Pe Alina şi pe Gabi nu-i văzusem de trei ani şi jumătate. Atât de tare mă impresionase cuplul lor când i-am cunoscut, că imediat m-am gândit că ei au refăcut androginul iniţial, că-l am în faţa ochilor, nu-i doar legendă. I-am povestit în prima mea carte, Prospect de femeie. Am mai vorbit noi la telefon în anii ăştia, dar acum, după atâta vreme, aveam să ne revedem.

La Castelul Huniazilor

Şi-a fost cum am ştiut c-o să fie, ba mai mult decât atât, vorba voievodului. Ştiam că nu trebuie s-o luăm de la niciun capăt, ci doar de unde am lăsat întâlnirea de-acum trei primăveri. Între timp, lor le-a crescut pe casă o mogâldeaţă: un soi de plantă frumoasă care noaptea pare un om ghemuit. Altfel, mai acasă parcă decât prima oară ne-au fost oamenii ăştia.

Gabi ni l-a povestit pe ticu, tatăl lui, căruia nici noi nu-i putem spune altfel. Părintele Ioan de la Sălaş culegea pe când era copil de zece ani colinde şi strigături din sat, iar Gabi a promis să caute caietul. Apoi, s-a dus la seminar, unde l-a avut profesor pe părintele Frangulea, pe care şi eu, cu spaimă, l-am avut în anul II, la Teologie. Popă lumesc a mai fost părintele Ioan; râdea de toţi şi de toate. Odată, internat fiind el la Haţeg, asistentele au vrut să se lămurească asupra unei diferenţe, aşa că l-au întrebat care-i deosebirea dintre curvie şi preacurvie. Părintele le-a zis scurt: „Curvie-i s-o faci noaptea, preacurvie-i s-o faci şi ziua, şi noaptea.“

Gabi

Altă dată, era la masă cu episcopul şi-ascundea de vlădica paharele cu vin. Episcopul l-a văzut totuşi şi i-a spus: „Bea, părinte Ioan, bea sfinţia ta, că uite-atât – şi-a arătat între palme aer cât un Ceaslov, un Octoih şi-o Evanghelie – e teancul de reclamaţii la episcopie.“ Părintele Ioan l-a privit drept în ochi şi i-a zis: „Zici că nu-s preot bun, preaînalte? Cum nu-s bun? Din câţi am îngropat, s-a făcut vreunul strigoi?!“.

Şi-am râs, ca de fiecare dată când ne zice Gabi de ticu, iar noi ne prefacem că nu vedem cum îi joacă ochii-n lacrimi, că ticu s-a dus. Ne spune cum slujea el în trei sate, la Sălaş, la Sibişel şi la Nucşoara, şi cum mergea peste dealuri 13 kilometri, să ţină slujbele. Drum către satele astea două din urmă nu era. Dar era multă zăpadă de sărbători, iar câteodată erau şi lupi. Bani nu primea ticu, îi mai aduceau săteni nuci şi fasole, când se topeau zăpezile şi puteau ajunge la oraş. Mi-e drag părintele Ioan, mă gândesc cum închină el un păhar cu vin cu Sfântul Petru, pescarul, mai pe la Crăciun, nu acum, că postu-i post.

Alina

O văd apoi pe Alina un pic tristă şi-o-ntreb de ce e aşa. „Îs tristă că mâine plecaţi. Nu mai ştiu ce făceam şi cu ce ne ocupam înainte să veniţi. Nu ştiu cum o să ne revenim.“ Noroc c-a venit Ion, cu un cănceu de ţuică, s-o fierbem şi să povestim. Ion e băiatul cantorului de la biserica din Clopotiva, satul din care mă trag eu, după tata. Şi, aşa cum i-au zis oamenii tatălui său, şi pe Ion tot Cantoru l-au botezat. Cântă frumos Ion, frumos e şi el, seamănă cu Bardem în tinereţe, are o nevastă-zână şi-o fetiţă de şapte luni.

Ion Cantoru

Şi ei sunt o familie cu râs mult şi cântec tot atât. Ion s-a-ndrăgostit de curând de albine – „De drag, tu, cum adică de ce le iubesc?“ – şi face miere de zburătoare. Nu, nu, nu-i o pasăre, e o plantă ce creşte-n Retezat, că ei la poalele acestui munte trăiesc atât de frumos. Iar când nu mere la lucru, nu cântă la biserică, nu sparge lemne gol până la brâu pe 1 decembrie, nu promite stupi la grătar şi nu ridică o casă în câteva săptămâni, Ion Cantoru îşi pune mintea cu noi, să ne-nveţe colinda bătută, ca la Clopotiva. Iar noi, de Sfântu’ Andrei, o greşim şi-o poticnim aşa de rău, că Ion ne lasă-n amaru’ nost şi ne mai face un cănceu de ţuică fiartă, să ne iertăm neputinţele.

Dară a doua sară nu mai scăpăm. Îl rog eu s-o cânte o dată el pe toată, s-o-nvăţăm şi noi. „Apăi, m-o trăsni de-oi cânta-o eu pe toată, dacă n-o bateţi voi.“ Noi nici măcar n-am înţeles ce-i aia „s-o batem“, dar Ion ne-a zis că nu trăbă decât să reluăm ce cântă el, nu ne trăbă minte pentru colindă, numai simţire şi ceva ţuică, să ungă gâtlejul. Iată ce-a ieşit, a doua oară, că prima dată s-a emoţionat Ion. Oricum, mi-a promis că se duce prin sat, că ştie el trei bătrâni care mai au în suflete colinde vechi. Se duce să le-audă şi să le scrie, să nu se piardă de noi şi de lume.

În rest, castel – al Huniazilor – şi zimbri, un pic de Sarmizegetusa, oi pe dealuri, vulpi pe şosea, vaci frumoase, bucurie de dimineaţa până seara, prietenie pentru o viaţă, dar şi pentru aia ce va să vie şi să fie. Dragoste bătută, ca la Clopotiva. Cu mult drag v-am colindat, boieri dumneavoastră.

Foto: Narcis Pop