Un
om
ședea
mic,
mic,
copil era și îl ploua.
Nu cu apă îl ploua,
nu cu lacrimi,
cu alea se ploua singur.
Îl ploua cu mama și cu tata.
Și
pentru că ședea
sub furtună
a-nceput
de mic ce era
să se creadă mărunt.
Azi așa,
mâine tot așa,
de poimâine nu mai zic.
Omul
mic
avea
găuri
mici
pe inima mare.
Apoi,
a-nceput
să-și pună frunze de rostopască pe răni
să nu mai curgă sângele sufletului
și n-a mai curs.
Au făcut coajă toate,
o coajă rozalie,
ai fi jurat
că înăuntru
e un vin tânăr.
Dar nu era,
era
o smoală roșie și acidă,
ce fel de smoală o mai fi și aia?
Cu ea,
omul
mic
ajuns
mare
și
mărunt
făcea
răni
pe
inimile celor care îl iubeau.
N-au fost mulți,
nici cât să-i numeri pe jumătate din degetele de la o mână.
S-au făcut apoi
mai puțini,
și mai puțini,
până
la
niciunul.
Omul
a-nceput
să transpire smoală
și să se mărunțească
fin,
fin
până
la
spulber.
Dar
nu murea,
nici nu trăia,
doar
fușerea
mărunt măruntul.
Moartea
l-a
văzut
într-o zi,
pe-o fereastră mică,
dar
s-a uitat mai bine și-a văzut că nu e demn de ea.
I-a stins lumina,
dar
l-a mâgâiat pe creștet,
l-a sărutat pe tâmple,
i-a pus un deget pe buze.
Apoi,
blândă,
miloasă,
o moarte cumsecade, ce să mai,
a-nchis oblonul greu,
l-a zăvorât de-afară
și
a plecat.
L-a
lăsat pe om să se trăiască singur.
Foto: Costică Acsinte
