Se poate întâmpla ca strigătul de viață al unui om să sune ca un strigăt de moarte. Am auzit un astfel de strigăt astăzi, pe Facebook. O femeie își lua la revedere de la prietenii virtuali, spunând că nu mai face față. În momentul în care am văzut eu postarea ei, trecuseră deja șase ore. În toate acele șase ore, dedesubtul postării curseseră mesaje. Mesaje și atât. Cei din listă veneau, își scriau comentariile și plecau.
Recunosc, mi s-a părut ireal, halucinant. Oamenii ori o luau de guler, ori îi spuneau că viața e frumoasă. A, și că are un copil de crescut, sugerându-i astfel că e și iresponsabilă. Și că toate se rezolvă, toate trec. Cea mai spectaculoasă prostie era aia cu „nu te cred în stare să faci asta“, un fel de „ia să văd, ai curaj să te omori?“. Nimeni nu încercase să ia legătura cu ea altfel decât pe Facebook, nu era acolo nimeni care părea că ar cunoaște-o în viața reală. Iar dacă era, însă alesese să-i scrie mesaje, în loc să se ducă la ea, atunci e cu atât mai grav. Dar asta nu am de unde ști, că n-o cunosc pe femeie și nu-i cunosc nici apropiații.
Toate prostiile astea scrise în mesaje nu sunt totuși degeaba. Sunt forme de validare, iar omul care strigă după ajutor în astfel de momente are mare nevoie de validare. Îi face bine să știe că nu e singur complet, că, uite, măcar prietenilor virtuali le pasă de el. Lumea reacționează, deci, îi pasă. A, că lumea crede că unul sau o mie astfel de mesaje îl vor salva pe om, asta e altă poveste, una cu care nu adormi nici pietrele. Pardon, nu le trezești.
Alfred Stieglitz – Hands and Scratch
Din unele dintre aceste mesaje răzbătea curiozitatea: „Dar ce-ai pățit, ce-i cu tine, ce ți s-a-ntâmplat?“. Na, oamenii vor să fie informați, să stea la o discuție cu cel care-și strigă disperarea și-și anunță moartea. Că doar ăla e fix în starea de palavre. Și pentru că oamenii nu știu în ce stare e omul, își imaginează că-i pot cere, chipurile în interesul lui, tot felul de lucruri.
Totuși, dacă habar nu avem ce simte omul ăla, cum naiba de ne permitem sfaturi? Sau e ca în zilele alea de după Colectiv, în care apăruseră pagini de feisbuc cu leacuri băbești pentru arsuri? Ce mă califică pe mine să-i spun acelui om să-și pună albuș de ou cu miere pe inimă? Dar și dacă, să zicem, am fost în situația lui, că mulți sunt, dar nu recunosc așa ceva, că e rușine, ne râde lumea, de unde să știu eu harta durerii acelui om?
Să mergem în fizic un pic. Dacă mă doare o măsea, mă duc la dentist, dacă mă doare stomacul, caut un gastroenterolog. Iar ăștia doi doctori îmi vor da mie un tratament specific afecțiunii mele. Că doar nu extirpă măseaua și stomacul fiecărui om care acuză dureri de măsea și de stomac. De-aia nu există boli, ci bolnavi. Așa e și cu durerile sufletului, nici cu un milimetru altfel.
Da, validarea e bună, e foarte posibil ca familia de sânge a acestei femei să nu o fi validat în copilărie sau niciodată. Unii oameni, din cauza lipsei de validare parentală, nu sunt capabili de relații cu alți oameni niciodată. Când se simt invalidați, ori devin agresivi, ori fug. Ori amândouă. Pentru că li se ia pojghița de pe rănile pe care li le-au făcut părinții. Se simt nedreptățiți și neiubiți de oricine pentru că i-au nedreptățit și neiubit părinții. Și fug toată viața de relații adevărate, nu vor să-și facă față, nu vor să schimbe nimic, nu vor să încerce și altă formă de viață decât durerea aia nenorocită care îi destructurează. Alții ajung în momente acute, în care vor să se omoare.
Dar cine sunt eu, să-i pun un diagnostic unui om care vrea să se omoare? Există dentiști, gastroenterologi, psihiatri și psihologi. Sunt specialiști pentru durerea trupească, și nu ne e rușine să mergem la ei, să le cerem ajutorul specializat, există specialiști pentru durerea sufletească. La ei de ce să ne fie rușine să mergem? Dacă aș fi apropiatul unui om care mi-ar spune că vrea să se omoare, nu mi-aș putea asuma această situație, mă depășește. Nu i-aș recomanda rădăcină de pas de viezure vara, că asta ar însemna să fiu un inconștient și un criminal.
L-aș trimite la un specialist. Aș căuta un medic psihiatru și un psiholog și aș merge cu el la prima consultație, respectiv ședință. Și, dacă specialiștii ăia decid că e bine pentru prietenul meu, l-aș însoți și la următoarele. Să-mi pese de cineva nu înseamnă să mă erijez în specialist, să iau locul specialistului, ci să fiu alături de acel om pe drumul vindecării lui. Asta dacă mie chiar îmi pasă.
De cele mai multe ori nu ne dam seama ca doar trebuie sa fim acolo. Prezenti. Nu sa cautam solutii, nu sa spunem ce ni s-a intamplat noua, nu sa le aratam lucrurile bune. Uneori, ajunge sa cauti persoana in cauza, sa anunti ca esti acolo si apoi sa taci; ca sa lasi spatiu durerii sa curga.
Nu. Să fii acolo înseamnă să-l ajuți pe om să meargă la specialist.
Dacă după ce stai tu lângă el să-și curgă durerea alege să se sinucidă? Așa, după ce te-a îmbrățișat și ți-a mulțumit că l-ai ascultat. De unde știi tu cât de gravă e situația lui?
Faptul ca si-a strigat durerea in felul acesta (pe “feisbuc”), ma face sa cred ca nu are pe cineva apropiat, din familie sau prieteni, caruia sa-i impartaseasca framantarile si sa-i ceara sfatul sau ajutorul. Singuratatea poate fi ea insasi un motiv de disperare.
Da, poate fi.