Căăărţi faceeem, căăărţi!

„Înainte de a deveni o filozofică amărăciune, cartea e o făgăduinţă, o bucurie, o călătorie prin suflete, gânduri şi frumuseţi.” (Tudor Arghezi)

M-a emoţionat să pun mâna pe o coală, apoi pe o carte, într-o fabrică de cărţi. Cărţi pentru copii, cărţi sfinte, de bucate, SF, poezii, aproape ori de care. Coperte de toate culorile, tipuri de hârtie, dimensiuni, cusute, lăcuite, cu folie mată/lucioasă, cu fir aurit, cu autori ce sar peste pagina 13, adică n-o numerotează, cu autori care vor ieri cartea scoasă din tipar, cu autori şi editori ce pun ei înşişi mâna la fabricarea cărţii lor, cu munca zi-lumină. Toate la un loc sunt o lume vie, aparte. De cum intri în tipografie, vezi maşinile de tipar, rotative, maşini de cusut fascicole, astea-s bijuterii, maşini de tăiat blocuri de hârtie, broşatoare – cele care pun copertă, maşini de înfoliat, de făcut plăci, filme, sigur, toate puse-n ordinea numerelor de pe tricou, să nu pierzi timp. Apoi, mesele lungi unde se adună cărţile, pagină cu pagină, unde femeile aproape c-aleargă, totul e contra cronometru, de-ar fi doar un singur autor pe lumea asta.

Plăcile stau la uscat precum tricourile, retuşezi ici-colo cu pic sau ce e ăla, apoi le montezi frumos în maşina de tipar/rotativă, îi dai cerneală şi buton, sunetul maşinilor îţi intră-n sânge, ştii când nu merge bine ceva, patru straturi de culoare – cyan, magenta, yellow, black, pantone. E o noapte întreagă, o noapte şi o zi, săptămână de săptămână, în funcţie de tiraj, de numărul de titluri. Tipograful e pe vaporul lui, asta face – navighează între coli şi culori la infinit.

Ghilotina îmi dădea emoţii de fiecare dată; blocurile de hârtie tipărite şi apoi tăiate sunt aranjate pagină după pagină într-un şir, cu numărul impar sus, pentru adunat. 1500-2000 de coli per pagină. Un şir de minimum 15 rânduri de pagini, 2-3 cărţi….şi viteză. Să fie gata azi sau macar o parte azi. În funcţie de acest azi, câte cărţi sunt, aduni oameni, dacă nu sunt de ajuns, în ture.

Fără atenţie, la cel mai mic semn de oboseală, s-a f*tut o carte sau cartea întreagă, uiţi o pagină, s-au lipit coli între ele şi la verificarea blocurilor de hârtie îţi scapă – sunt lipite sau uiţi unde-ai rămas –, nu-i nimic, rebuturile le luăm acasă sau le depozităm, dacă mai vrea autorul din ele, că le retuşăm.

Dacă e să-ţi fie somn tare, atunci e între unu şi trei noaptea, dar nu poţi, mergi, când îl vezi pe celălalt că fuge, nu stai, „dacă stai, degeaba stai“, vorba unui tipograf.

Oamenii nou-veniţi la cules cărţi simt miros de plumb şi, culmea!, tot plumbul zace-ntr-un săculeţ, în nişte litere de plumb, că orice tipograf care se respectă le are, de la tata Gutenberg. Chiar am locuit pe o stradă neasfaltată, cu numele ăsta. Tăiem iar semne la ghilotină, apoi broşăm, la broşatoare second-hand, că alea noi costă o avere şi o amortizezi greu, mai scot fum, dar femeile rezistă stoic şi se amuză de fum, râdem. Muzica merge în fundal, întotdeauna – noapte-zi, fie vremea cât de rece. Cusutul e cel mai frumos, stai pe scaun, e relaxare, poţi sta 12-14 ore chiar bucuros.

Editorii şi autorii care pun mâna sunt haioşi, cântă şi apoi cântăm, veseli mereu nu-ştiu-cum sau de-unde, dar e molipsitor, asta până se-afundă-ntr-o tăcere în timp ce adună filă cu filă, apoi un somn mic pe paleţi, între patru şi cinci dimineaţa, pe muzică şi sunet de tipar. Se oferă ei să vină, din curiozitate unii sau în interes ori plăcere.Şi, oricum ar fi, sunt de treabă, îi iubesc. Şi ei iubesc oamenii. Ziua e talmeş-balmeş, un du-te vino continuu: editori, viitori tipografi, care râd ca nu tipărim bani, şi actuali tipografi, că ăştia se plimbă din tipografie în tipografie.

Uneori e mai ieftin să tipăreşti la alţii sau ai prea mult de lucru şi dai în altă parte, pentru ei e acasă, viitori editori, viitori tipografi, prieteni, portari, părinţi – ăştia vin. Îi numesc tipografi atât pe cei care tipăresc la maşină, cât şi pe cei care deţin o tipografie. Plus oamenii care muncesc şi care aşteaptă ziua de salar ca pe mana cerească. Orişicum şi orişicât, oricum am da-o la întors, ziua de plată e zi de plată, nu poţi altfel, că nu-ţi mai stau/vin, ba mai mult, trebuie motivaţi, o excursie, ceva, şi, credeţi-mă, merită. Dacă-ţi pleacă un tipograf-vedetă, e doliu, dar îi dăm înainte, vin alţii la şcolit – 2-3 costă cât unul bun şi dacă stau înseamnă că le place, sunt mulţumiţi, când omului îi place ceva, dă tot ce e mai bun. Le mai şi scoţi sindicatul din cap, dacă-s prea mulţi şi nu ştiu, tu ştii, că doar îi plăteşti la timp, la ultimul leuţ.

Ziua cea mare e cea când autorul sau/şi editorul se uită la carte, a plătit sau va plăti restul de bani. Dacă vine în tipografie să ridice cartea, cu toţii sunt cu ochii pe el,  să-i surprindă reacţia, poate nu-i vezi, dar ei sunt acolo. Urmează pachetele – a câte maximum 50 de cărţi fiecare, ca să nu-şi rupă spatele cel care le cară.