Biscuiţii de la tati

Am citit de curând un articol în care autorul dădea de toţi pereţii ontologici cu părinţii care-şi cresc singuri copiii şi-i considera pe aceşti copii un fel de semioameni, cu şanse de reuşită-n viaţă din start mai mici, tocmai din cauza faptului că se dezvoltă în familii monoparentale. Monoparentalitatea, o rătăcire de fiinţă, semnat Adrian Ţiglea, este un text pe care l-am citit pe site-ul Adevărul, însă, între timp, a fost retras. L-am găsit totuşi în altă parte.

A creste intr-o familie cu un singur parinte este acelasi lucru cu a fi bolnav de leucemie: un atac la demnitatea umana, o desconsiderare a bobului de dumnezeire din individ, o violare a intimitatii de a fi fericit, o stare perpetua de oboseala metafizica, o insomnie a optimismului, o sucombare a bucuriei de a respira. Continuarea, aici.

Sigur că n-o să mă crezi, dar asta m-ar fi îndurerat, nu, nu despre revoltă e vorba aici, şi dacă nu ar fi fost cazul meu, asta pentru că ştiu destui părinţi care-şi cresc singuri copiii. Dar pentru că este şi cazul meu, ştiu pur şi simplu din experienţă cum este, nu doar din observaţia exterioară.

Întâi o să vă povestesc un pic de Alexandru, colegul de clasă al fetiţei mele, în şcoala primară. Duceam copilul dimineaţa la şcoală şi mă întâlneam, evident, în faţa şcolii şi cu ceilalţi părinţi care veneau să-şi aducă micuţii la şcoală. La început, fiecare îl ducea pe al lui, apoi, fiindcă unii dintre noi ne ştiam încă de când ăştia mici erau bebeluşi şi mai eram şi vecini, mergea un singur părinte cu mai mulţi copii. Făceam cu rândul sau ne sunam dimineaţa şi stabileam cine duce copiii.

L-am observat pe tatăl cu părul alb şi pe băieţelul cu părul negru. Tatăl era un pic mai rezervat, nu ne ştiam. Am vorbit prima dată prin ianuarie, când maşina mea n-a mai vrut să pornească de la şcoală spre casă, iar el a venit să-şi ofere ajutorul. Apoi, ne salutam dimineaţa, la şedinţe nu ne-ntâlneam fiindcă el nu venea niciodată, şi pe urmă iar s-a-nvârtoşat Dorin, maşinul, la mine şi iar s-a oferit acest om să mă ajute.

Aşa am aflat eu că omul îşi creşte singur copilul, mama lui Alexandru murind de cancer pe când băiatul avea trei ani. Copilul stătea, după cursuri, la semiinternat, până venea tatăl să-l ia şi să-l ducă acasă. Am întrebat-o pe fata mea cum merge Alex cu şcoala şi mi-a zis că foarte bine la Matematică, dar nu citeşte cursiv. I-am zis tatălui şi mi-a spus, oftând, că pur şi simplu nu mai face faţă tuturor lecţiilor, că uneori este excedat, ba chiar că e bătrân, deşi avea atunci doar 48 de ani, iar acum, 53.

I-am spus că fac eu asta, dacă este de acord. Şi a fost. Copiii noştri, fiind colegi de clasă, aveau, bineînţeles, aceleaşi lecţii de pregătit. Aşa că o luam pe a mea şi mă duceam la ei acasă, să facem temele şi să mai citim ceva în plus. Mai şi ascultam muzică, mai şi dansam cu ăştia mici, să nu fie o corvoadă. Tatăl îşi făcea, în acest timp, treburile, casa lor arătând, cum se zice pe la noi, ca o farmacie. M-am retras, discret, dar cu durere, în momentul în care băiatul citea deja foarte bine şi mă strângea cam tare când ne îmbrăţişam, mai ales la plecare. Am înţeles clar că începuse să proiecteze asupra mea. Ca să nu simtă totuşi asta ca pe o lovitură, am decis că-i voi duce numai eu la şcoală până se termină anul şcolar şi, cum venise primăvara, vom merge pe jos, ca să mai vorbim şi noi, ca oamenii. S-au strâns patru copii, până la urmă, drumeţi stabili de dimineaţă.

Vorbesc cu tatăl destul de des, uneori chiar zilnic. Îmi mai spune câteodată că-i este greu, că nu mai poate, iar eu îl încurajez mereu, spunându-i că putem, n-avem voie noi să nu putem, că trebuie să funcţionăm ca nişte ceasuri elveţiene cu tourbillon şi să ne facem copiii mari.

Foto: Narcis Pop

Acum, cazul meu. Îmi cresc singură fata de aproape doi ani. Am divorţat acum cinci ani şi am încercat şi după divorţ să găsim ceva al nostru care să ne ducă împreună mai departe. Am încercat amândoi timp de aproape trei ani. N-am reuşit, e un eşec, recunosc, aşa că ne-am şi despărţit. Copilului nu i-a fost deloc bine trăind în mijlocul încercărilor noastre, chiar dacă n-a văzut certuri şi scandaluri, ci doar o tensiune perpetuă, cauzată de prezenţa părinţilor care sălăşluiesc în camere separate şi nu comunică. Îşi luase, de la un moment dat, obiceiul să vină la unul dintre noi şi să-i spună ceva ce ştia ea sigur că-l va deranja suficient de tare încât să meargă şi să-i ceară socoteală celuilalt. Nu conta că declanşa o dispută, pentru ea era important că ne vorbim, îi dădea un sentiment de firesc. Începuse şi să-şi cam uite caietele de teme pe-acasă, ştiţi trucul clasic. Noroc cu promptitudinea extraordinarei învăţătoare pe care a avut-o. Şi-a luat examenul de final de clasa a IV-a cu bine, deşi am avut spaima că va claca emoţional, dar a avut susţinere serioasă de la oameni buni, şi a intrat la clasa de Engleză intensiv.

A venit vacanţa, am dus-o la mare, a făcut şi două şcoli de vară la Târgovişte, la părinţii mei, şi a venit acasă pentru anul şcolar cel nou. Toată lumea mă speriase că e greu într-a V-a, că e multă materie, că se obişnuiesc greu copiii cu mai mulţi profesori. Mă pregătisem sufleteşte, dar, surprinzător, n-a fost deloc aşa. A intrat în forţă, i-a plăcut că are alt profesor la fiecare materie, i-a convenit competiţia strânsă din clasă, merge la concursuri fiindcă vrea. Acum e clasa a VI-a. Le iubeşte pe dirigintă şi pe profesoara de Română şi nu există caiete uitate pe-acasă.

Acasă? Cam aşa: ne trezim deodată, devreme, îi dau să mănânce, verifică încă o dată să nu fie ceva teme nefăcute, îi fac pachetul, îşi face ghiozdanul şi pleacă la şcoală. Mă mai întreabă uneori dacă-mi este greu singură cu ea, dacă viaţa mea n-ar fi fost mai uşoară şi mai frumoasă fără copil. Mă mai încearcă, da. Nu, chiar n-ar fi fost. Sigur, mă sperii când îmi spune că nu se simte bine, că are dureri abdominale sau c-o mănâncă pielea, istoricul ei alergic, recunosc, mă ţine continuu în priză, îmi fac mereu calcule şi bilanţuri mici, medii şi mari în legătură cu puterile mele mici şi ceva mai mari, sunt atentă la toate mişcările ei şi mă străduiesc să fiu tot timpul în stare măcar satisfăcătoare de funcţionare. Vorbim, ne îmbrăţişăm, ne pupăm, ne contrazicem, ne certăm parte-n parte, că doar cine a învăţat-o să-şi exprime toate simţirile?!, ne supărăm, mă mai ameninţă, îmi cere iertare apoi, se asigură mai mereu că sunt bună, zdravănă, chestii din astea, omeneşti.

Ştii ceva? Fata mea nu mănâncă aproape nimic nepreparat în casă şi e o mare iubitoare de dulciuri. Copil. Tatăl ei i-a adus însă nişte biscuiţi glazuraţi, foarte buni. E foarte atent la tot ce-i cumpără. Mereu îi aduce dintr-ăia. Şi mie mi-a luat mereu numai lucruri excepţionale, de mâncat au ba. M-am gândit să-l întreb de unde-i ia, ca să-i iau şi eu, apoi am renunţat. Ăia sunt biscuiţii de la el, iar acum am auzit-o spunând că sunt dulciurile ei preferate. Şi-am înţeles că ăia sunt biscuiţi cu dragoste şi dor, aşa cum au fost şi bluza, parfumul, cartea şi sarafanul primite de Crăciun şi pe care i le-am pus frumos în bagajele pentru vacanţa de iarnă, să le poarte şi citească de Sărbători. Familie monoparentală? Nu. Doar oameni şi oameni, cu vieţile lor diferite, cu istoriile lor personale.