Ăsta a fost primul cuvânt, bine, primul tandem verbal pe care l-am auzit de la copilul meu. Normal că aşteptam „mama“, care mamă n-aşteaptă? Nici tatăl ei nu era-ntr-o situaţie mai bună, primul „tata“ primindu-l de la Rada doctorul Herghelegiu, spre distracţia întregului cabinet de ecografie, medicul, un timid minunat, încercând să se justifice şi să-şi ia-napoi de la copilul de şase luni paternitatea stropşită printre gingiile tari ca lemnele.
Dacă „mama“ nu, „tata“ către aparţinătorul de drept nu, atunci cumva trebuia să compenseze şi ea, nu? Şi-aşa s-o fi născut, poate, „Baţe, baţe!“. Ridica bărbia brusc, ochii-i se măreau, mâinile-ncepeau să fluture şi ele-n sus, apoi începeau opintelile zborului. Chiar aşa, v-amintiţi cum se străduiesc bebeluşii să zboare?
Şi-a rămas aşa, între noi două, porunca asta duioasă. Când ne doare ceva, fie că-i pe din afară, fie că nu, ne-ndreptăm una spre cealaltă şi ne spunem „Baţe, baţe!“. Dar nu doar dacă doare. Şi din nimic. Sau împotriva nimicului?
Foto: Ovidiu Moisin
Mai departe, m-am auzit spunându-le asta oamenilor, când i-am simţit voitori de „Baţe, baţe!“. Ori nevoitori. De la nevoie, nu ne-voie. Deşi, de multe ori, nu le-am zis nimic, doar mi-am deschis mâinile cele urangutăneşti – fir-ar, şi tot nu cred în evoluţie! – şi i-am apucat, trăgându-i spre mine. Pe unii, poate, i-a durut, că nu ştiu să-mbrăţişez din vârfurile degetelor, cum nu sărut din vârfetele buzelor. Ori, ori. Calea aia de mijloc nu-i bună chiar în toate.
Dacă te iau în braţe, atunci aşteaptă-te să-ţi pârâie oasele. Iar de suntem prieteni ori simt eu că ai uşa inimii crăpată spre afară, să ştii c-am să-ţi spun şi ceva hard core la ureche, dacă-i lume neştiută-n jur, iar dacă nu, o să zic tare, pentru toţi. Nu promit c-o să-mi iasă, însă trebuie să-ţi spun că lupt de-o viaţă cu timiditatea mea cumplită, aşa că s-ar putea să-nvăţ să fiu, la rându-mi, îmbrăţişată. Dar s-ar putea să nu. Te rog să nu laşi supărarea să se-nfiripe. Noi, timizii, avem scuturi cu ţepi. Dar măcar nu otrăviţi.
Până mă fac eu mare şi-nvăţ să primesc, vino tu la mine. O să te iau în braţe când ai să vrei sau are să-ţi trebuiască, o să te legăn un pic şi după aia o să-ţi dau două-patru-şase palme. Câte-or fi de trebuinţă. Ca să te scutur de durere, să te resetez, cum se spune-n zilele noastre. N-o să folosesc aceleaşi mâini ştiute. Pe văzute le mângâi cu văzutele, iară pe nevăzute le iubeşti cu nevăzutele. Chestie de sistem.
Foarte frumos Ana,m-ai făcut să tremur la amintirea fiorului,a mirosului de lapte a copiilor,fiecare cu mici diferențe,cu vanilie,cu mentă ori ciocolată !
Apoi fiorul bucuriei că la prima zi de școală,aveau pampoanele pe cap cele mai albe și mari…mai târziu,măricei,când se se strecurau afară la joacă de mă făceau să ies cu bățul după ei…iar dulcineea liceului nu am apucat decât de la prima fiică…
cât s-a milogit de mine să o las la un „ceai” de sfârșit de an școlar…tremuram de frică la ce s-ar putea întâmpla acolo,copii nu erau chiar îngerași…
când s-a întors zdravănă și teafără,mi-a spus: mamă să știi că ai avut dreptate,un băiat a încercat să se atingă de mine,dar i-am tras un genunchi în coaie…
după aceea am înscris-o la judo la clubul „Dinamo-București” după un an,a luat premiul 3 pe capitală,concurs ținut la Clubul Rapid…acolo deja am răgușit…
Mă bucur că ţi-am adus aminte de lapte, Seva.