Baţe, baţe!

Ăsta a fost primul cuvânt, bine, primul tandem verbal pe care l-am auzit de la copilul meu. Normal că aşteptam „mama“, care mamă n-aşteaptă? Nici tatăl ei nu era-ntr-o situaţie mai bună, primul „tata“ primindu-l de la Rada doctorul Herghelegiu, spre distracţia întregului cabinet de ecografie, medicul, un timid minunat, încercând să se justifice şi să-şi ia-napoi de la copilul de şase luni paternitatea stropşită printre gingiile tari ca lemnele.

Dacă  „mama“ nu, „tata“ către aparţinătorul de drept nu, atunci cumva trebuia să compenseze şi ea, nu? Şi-aşa s-o fi născut, poate, „Baţe, baţe!“. Ridica bărbia brusc, ochii-i se măreau, mâinile-ncepeau să fluture şi ele-n sus, apoi începeau opintelile zborului. Chiar aşa, v-amintiţi cum se străduiesc bebeluşii să zboare?

Şi-a rămas aşa, între noi două, porunca asta duioasă. Când ne doare ceva, fie că-i pe din afară, fie că nu, ne-ndreptăm una spre cealaltă şi ne spunem „Baţe, baţe!“. Dar nu doar dacă doare. Şi din nimic. Sau împotriva nimicului?

Foto: Ovidiu Moisin

Mai departe, m-am auzit spunându-le asta oamenilor, când i-am simţit voitori de „Baţe, baţe!“. Ori nevoitori. De la nevoie, nu ne-voie. Deşi, de multe ori, nu le-am zis nimic, doar mi-am deschis mâinile cele urangutăneşti – fir-ar, şi tot nu cred în evoluţie! – şi i-am apucat, trăgându-i spre mine. Pe unii, poate, i-a durut, că nu ştiu să-mbrăţişez din vârfurile degetelor, cum nu sărut din vârfetele buzelor. Ori, ori. Calea aia de mijloc nu-i bună chiar în toate.

Dacă te iau în braţe, atunci aşteaptă-te să-ţi pârâie oasele. Iar de suntem prieteni ori simt eu că ai uşa inimii crăpată spre afară, să ştii c-am să-ţi spun şi ceva hard core la ureche, dacă-i lume neştiută-n jur, iar dacă nu, o să zic tare, pentru toţi. Nu promit c-o să-mi iasă, însă trebuie să-ţi spun că lupt de-o viaţă cu timiditatea mea cumplită, aşa că s-ar putea să-nvăţ să fiu, la rându-mi, îmbrăţişată. Dar s-ar putea să nu. Te rog să nu laşi supărarea să se-nfiripe. Noi, timizii, avem scuturi cu ţepi. Dar măcar nu otrăviţi.

Până mă fac eu mare şi-nvăţ să primesc, vino tu la mine. O să te iau în braţe când ai să vrei sau are să-ţi trebuiască, o să te legăn un pic şi după aia o să-ţi dau două-patru-şase palme. Câte-or fi de trebuinţă. Ca să te scutur de durere, să te resetez, cum se spune-n zilele noastre. N-o să folosesc aceleaşi mâini ştiute. Pe văzute le mângâi cu văzutele, iară pe nevăzute le iubeşti cu nevăzutele. Chestie de sistem.