De patru luni, avea 18 ani. Nicio schimbare însă n-ajunsese la ea în ultimii şase ani. Atunci ştiuse ea că i s-a terminat creşterea şi n-o mai încercaseră mirările în cămara asta. Acceptase că oamenii sunt născuţi de alţii şi trăiţi de ei înşişi.
Era la Târgu Mureş pentru un concurs. Venise cu un grup ce-i reprezenta judeţul la ultima olimpiadă din viaţă. Au fost bine primiţi acolo, plimbaţi, cântaţi şi niţel răsfăţaţi. A avut un pregnant sentiment de generaţie acolo. Pentru prima dată.
La olimpiadele de Limba şi Literatura Română, nu sunt mulţi băieţi. Dar, în general, puţinii ăia şi câştigă premiile cele mari. Iar fetele învaţă uitatul cu cozile ochilor în timpul ăsta. De data asta, era un băiat cu părul negru şi-aproape creţ, cu pielea smeadă şi ochi-antracit. Ea l-a văzut numai de vreo două ori, dar tocmai asta nu suferea deloc: oftaturile împrejmuitoare. Aşa c-a trecut mai departe, preferând o brutărie ardelenească, de unde-a luat un sfert de pâine uriaşă fiindcă-n seara aia era tren de-ntoarcere şi nu se cădea să se ducă acasă cu mâinie goale.
A băgăjit rapid geanta, a luat şi florile din care făcuse colega ei, Anca, o compoziţie pe care o numea nu ikebana, ci iamaţuca, fiindcă japoneza nu sălăşluia în vârful limbii, şi-a ajuns cu toată lumea la gară. Compartimentul lor părea mai strâmt decât la venire, copiii de clasa a VIII-a erau somnoroşi şi agitaţi ca greierii, iar ăia de liceu nesfârşeau o lene viscerală.
Ea s-a ridicat şi-a căutat alt tren în tren. L-a găsit peste câteva vagoane. Un compartiment gol, unde s-a-ntins pe canapeaua din stânga, simţind pentru-ntâia dată cum îi cresc roţi pe şine şi ce-nseamnă s-alergi. A dat să-şi intre cu totul în noua făptură de fier, dar paşii de pe hol au tresărit-o. A ştiut că era băiatul smolit şi-a zâmbit cât un ecartament. Trenurile nu se sperie de presimţiri.
Apoi, s-a deschis uşa. A intrat cineva şi s-a-ntins pe canapeaua de vizavi. Ea nu se-ndoia de el. Nu s-a prefăcut că doarme, se continua firesc şi tren. Când a ajuns în grâu, s-a ridicat în capul oaselor. Era destinaţie, nu deraiere.
Foto: Costică Acsinte
Canapegiul s-a verticalizat şi el scurt şi-a venit lângă ea. Nu şedeau lipiţi, însă atingându-li-se umăr drept de stâng, şoldurile corespunzătoare, coapsele şi genunchii. Din când în când, gleznele.
N-au vorbit nimic până dimineaţă. Nu s-au strâns mai tare unu-n altul. N-au spus gurile lor nimic, însă de la unul la altul au trecut cine-ştie-ce-or-fi-fost-alea, ceva între gânduri şi mai departe. Ea şi-a scos o ţigară şi-o brichetă, ridicând un pic bărbia. El a mişcat puţin capul şi-a tras tare fumul trecut prin ea.
I s-a povestit fetei cu-ntregul şi cu linişte. Ea-i răspundea din când în când cu un zbor al degetelor şi cu câte un fum. Nicio gură nu s-a cerut deschisă a cuvânt. Şi nicio mirare n-a-ncolţit pe nicăieri.
Pe la şapte, au ajuns la Bucureşti. Schimbau amândoi trenurile. S-au ridicat la fel de deodată şi-au ieşit din compartiment. Unul în stânga, celălalt în dreapta.
Şi ăsta a fost totul lor. Nu s-au mai întâlnit niciodată. Ea se sprijină pe întâmplarea asta de câte ori îi ies în cale mici bizarerii cotidiene. Se duce-n ea şi se luminează cald.
De curând, într-o mulţime, a simţit o prezenţă. Ochii-i stăteau pe-o pagină, dar ceva a făcut-o să caute un răspuns în oamenii cei strânşi. Un necunoscut.
A ştiut c-aşa va rămâne, un necunoscut. Însă la fel de limpede ca necunoaşterea asta e şi felul în care i s-a-nsorit inima. Ca-n copilărie. Ar fi jurat că ei doi împart sânge ori au crescut pe-aceeaşi creangă de prun. Nu-l ştie pe om, nu-l are. Dar ea îi este lui. Şi el ei tot aşa. Pentru că nu e obligatoriu să pui mâna ca să fii.
Pai numa soldurile ereau corespunzatoare ? Gionuchii si coapsele aveau defecte ?
Cum se poate omu sprijini pe intamplari, dna Ana ? Io ma sprijin de uluci, de ziduri si de pian. Am mai zis ca am pian. Nu stiu sa cant la pian, dar lam luat ca da bine. Imi mai trebe 1 m. liniar de carti in blibioteca…
pot pt ca sa cant un pic la pianul tau? pls, te rog ca sa pleci unde vezi cu ochii, io cant dupa ureche. Aveam o suflatoare cu clape si am disperat fam. Fazekas, vecinii bunicilor, intr-un final mi-au zis: no, acuma stii! Orisicum si orsicat, dl Fazekas cand trecea pe langa gard zicea ca cant frumos.
Cântă, frumuseţe!
Zbor al degetelor, dna Ana ? Iar nu scriti pa intelesu meu. Nu degetele zboara, ci vraghiile, cocostarcii, fazanii, ciorile (a nu se interpreta !), scatii, papagalii (iar a nu se interpreta !), vulturii, etc.
Cand au iesit din compartiment cine era in stanga si cine in dreapta ? Io cand merg cu nevasta pe strada, merg in dreapta. Cand merg cu soacra, merg in stanga…
Era bine de stiut cine era in stanga si cine in dreapta. 1 pic de rigoare in scriere nu strica, dna Ana. Io is omu cifrelor…
As vrea sa va daruiesc 1 buchet de flori asezate frumos. Asa ca o iamatzuca…
Am catat poze cu dra Petronela Rotar. E frumusica tare. E brunetica, focoasa tare…
Va eclipsati una pe alta, ca si dv. aratati beton, dna Ana…
Era bine daca veneam si io la lansare. Miam luat si sandale noi pe care le port cu ciorapi. Basca nu port. La viitoarea lansare voiu veni negresit. Voi fi nebunu dela castel..
Dumnezeule, cum sa creasca amandoi pio creaca de prun ? Si de ce prun ? Castan ar fi sunat altcum. Sau tei, cai mai poetic…
Deh, Raj, eu iubesc prunii, dragul mieu domn.
Incredibil de mişto ritmul acestui text, dozarea momentelor. Măiastro!
Ce mă bucur că-ţi place! Eu l-am scris cu ditamai nodul gordian înfipt în gât.
ha! m-am dus cu un coleg in delegatie si ne-am nimeritara cu un cantaret de muzica populara in compart. A fost haiul de pe lume….bancuri, ne-a cantat, povestit multe. Ne apropiam de dest si ne-a spus ca el s-a indragostit prima oara-n tren. Si i-a compus si o poezie, ne-a recitat-o
i se intamplase in urma cu vreo 15 ani 
Aha! Carevasăzică suntem mai mulţi.
Vară-mea și-a cunoscut ultimul iubit în tren.
E o chestie, cu trenurile astea.