Suntem trăsniţi cu toţii astăzi. Cum, tocmai Robin? Chiar veselul şi histrionicul Robin? Da, el. Că restul oamenilor care şi-au luat azi zilele sunt statistică. Ei nu sunt celebri şi nu-i căinează nimeni. Poate doar familiile lor. Dacă le-au avut.
Ştiu că vor veni lătrătorii cu indicatoare în loc de degete. Şi vor spune aşa: „Sinucigaşii sunt nişte egoişti, nişte egocentrici, scârbe egolatre. Se omoară pentru că nu le pasă de nimeni şi, in extremis, nici de ei înşişi,“ Cunosc discursul ăsta. E al lor, al nepăsătorilor. Al celor care le dau sinucigaşilor brânciul corespunzător.
Niciun om nu vrea să moară. Niciun om zdravăn. Iar aici ar trebui să se despartă apele. Arareori, un om îşi ia viaţa din nimic. Şi, mai ales, fără să dea semne care să prevestească gestul său. Dar cine să le mai vadă? Fiecare e preocupat de sine şi de noua ciumă care-a-mbuibat minţile oamenilor: „Iubeşte-te pe tine!“ Da, iubeşte-te, sigur că da, numai că asta nu-nseamnă să trăieşti în cecitate. Dacă tu, omule, cu adevărat te iubeşti pe tine, iubirea asta curge, frate, curge sănătos, dă pe dinafară, se duce la ăilalţi la poartă şi le intră printre uluci.
Dacă tu crezi că a te iubi pe tine înseamnă să nu pui preţ decât pe plăcerile şi pe nevoile tale, apăi am o veste proastă: te vei autoizola. Aşadar, te-aşteaptă o singurătate cruntă. Pentru că relaţionarea, ah, ce cuvânt sec!, înseamnă împărtăşire. Adâncă ori numai cât pojghiţa de bubă dulce, împărtăşirea e mana omului modern. Dar fii atent, că vorbesc despre aia adevărată, nu despre schimbul de amabilităţi ori de statusuri cu tag pe feisbuc.
Robin n-a murit de egoism, ci de indiferenţă. Şi nu a lui, ci a celor de departele lui fiindcă împrejururile trebuie să-i fi fost la zeci de mii de leghe sub mări, ba încă şi goale. A murit de deşertioză. Boala semenilor lui, nu a lui. El a avut depresie, nu? Că aşa numim generic durerea sufletească, depresie. E una dintre etichetele mainstream.
Lângă tine şi lângă mine sunt oameni pe care-i doare. Nu, să nu crezi c-ar trebui să aibă instrucţiuni de utilizare lipite-n frunţi şi nici cărticica durerii atârnându-le de poale. N-o să-ţi dai seama lesne că-i doare, nu vei simţi că ei sunt în pericol, nu-ţi vor transmite mesaje clare. Nu te aştepta la asta. Nu sunt vinovaţi de durerea lor. Bine, numeşte-o şi boală, dacă numele se-nghite mai uşor. Dar vezi că numele ăsta te face să-ţi spui că nu e treaba ta, că nu eşti doctor, să iei ligheanul şi ştergarul şi să fii un nou Pilat.
Şi de-ai crezut că vin eu, nimeni în felul şi de felul meu, să te-ndemn să salvezi lumea, îţi spun că n-am vrut asta. Dar dacă tu te uiţi cu omenie la cel de lângă tine şi tot aşa mă uit şi eu, dacă nu ne vom împotmoli în faptul că e posibil ca ei să ne respingă, şi nu doar o dată, şi dacă nu ne vom sătura să stăruim, se poate ca statisticile alea care suferă deja de obezitate să se mai subţieze, pe ici, pe colo. N-ai de unde şti vreodată ce şi cât depinde de tine dacă nu deschizi ochii inimii şi nu descrucişezi braţele. Şi poate cineva nu şi-ar mai pofti moartea.
Eu nu sunt latrator, chiar nu judec oamenii si gesturile lor extreme. Nu pot sa-i inteleg, dar nici nu-i judec. Cine le garanteaza latratorilor ca intr-o nefasta zi nu vor face si ei acelasi gest ? Putem sti ce ne rezerva ziua de maine, ce necazuri, ce napaste vor da peste noi ? Ma straduiesc sa nu-i judec pe oameni, desi nu -mi reuseste mereu, pentru ca sunt sigur ca si eu la randul meu sunt judecat, chestie care ma doare fix la un metru in organului meu copulator minuscul. Aseara , la unchiul in umbrar, am ascultat niscaiva muzica pop opera care-i mai accesibila pentru tusica mea si nivelul meu cultural inferior, inclusiv in ceea ce priveste muzica clasica. S-au gasit unii prin vecini care sa sica pe dupa uluci ca , iar a venit “ciudatul” ala la unchiu-su. Azi voi baga o manea, ca am nevoie de ajutorul vecinilor unchiului ca sa rezolv o treaba, ceva ajutor din partea lor , ca il ajut pe unchiul la schimbatul onduleului de pe casa care a fost gaurit in urma grindinei, cu tabla rosie de calitate si urmaresc sa castig simpatia ulucenilor, alminterea miam futut norocu, cai greu tare sa schimbi acoperisu in doi. Sarumana dna Ana si multa bafta in tot ceea ce intreprindeti !
Te iubesc, omule bun.
Eratadracu: fix in fata organului copulator mediu, penca intre timp mam uitat pe iutub la una cu buci frumoase. Ma uit pe ascuns sa nu ma prinza tusica ca-i bisericoasa si nu se cade…
Nu înţeleg absenţa speranţei celei mai elementare, conştiinţa născută din înţeleciune, că nu toate zilele sunt la fel. Mai ales pentru cei ce par a avea de toate. Dar nici nu-i judec, cum bine zise cel de mai sus. Dar, poate nu s-a sinucis, poate ăsta îi fu lungimea aţei.
Să fie, oare, paradigma tristeții predestinate clovnului și saltimbancului?
Sau, cum zâc babili axiologice de pe un podeț conceptual-bârfelnic, croitorul îi tătdeauna rupt în kur și ciubotariul se preumblă desculț.
Apăi să știi că gnosa babilor o fi numa’ bună de rășchirat peste așa cumplită întâmplare, predictibilă, vizibilă, evitabilă și cu ispravă nedemnă în fâțarnice postări postume.
Să fi fost spectatorii râzând în hohote atât de captivați de giumbușlucurile clovnului încât să nu fi zărit nimenea lacrima de sub pomezile stridente ce-i acopereau fața schimonosită în zâmbet amar?
Dară cum păcatul verbozității teziste-i la mare cin de prețăluială în urbea și orbea Pilaților dedicați miserupiști și Ponților aprigi misefâlfâitori, prefer să-mi mân și Io* nedumeririle timide către o întrebare întrebătoare de baraj cu răspuns predictibil de hidrocentrală:
cui revine îndatorirea umană de a intui, analiza, observa, semnala (etcaetera…) primele semnale de avarie depresivă ale megieșului anonym?
Luia sau noo?
Gre’ întrebare.
Adică nu-i gre’ întrebarea, că e la fel de ușoară ca și peana de pasăre Ibis cu care zeii eghipețienilor cântăreau inimile moritorilor.
Răspunsul, în schimb, e mai greu ca metalul din paraua menită lui Charon.
E greu fincă noi, cei cu „mani pulite” de-atâta spălătură, nu voim să ne primejduim confortul dârei de mucus rezultantă firească a târâșului orizontal, cu aspirații gotice ale căror rădăcini stau întotdeauna într-o mână filantropic întinsă.
„Dacă v-au plăcut bufonii, mai poftiți și altă dată!” *
––
* Poate mâni.
Că se lansează pe piață o nouă ediție din „Crónica de una muerte anunciada”, în ediție de lux, legată în piele de puță de maimuță și cu coropcile sculptate cu litere în basorelief, ’coperite cu foiță de Haur (mânca-ți-aș!).
Numai bună de priponit necetită în bibliotecuță de meltean cu patalama.
Marquez, bey!
Bună de zvârlit lângă sor-sa Nobelă, aia cu centa anilor de însingurare.
Dna Ana, sarumanurile, nasucu, urechiusile, picioarele si alte delicate extremitati ale fapturii dv. ! Nu stiti pe unde se preumbla dra Nora, cea mai simpateca duduita oribila de nedemocratica si cu stapanire tiranica ? Am ceva sai zic de la = la = si no gasesc, da oi gasio io si sa vezi cei fac ! ii facv pantofii, ce sai fac , ca nimenea no poate stapani, nici macar elesu inimii ei. Am sun ato pe dra Uc si a zis cai in Grecia la nudistii cei dezbracati si a mai zis sa nu mai zic la nime, da io va zic numa dv…
Raj, ştii că nu umblu cu vorba.
fiinta Ana Barton îmi produce o stare sufleteasca de nedescris, generata nu numai de felul in care vede domnia sa lucrurile, dar, si mai ales, de cel în care le reda! Un artist desavârsit!
Aoleu, nici chiar. Un om, acolo…
Când s-a stins Robin, unul dintre actorii mei preferați, eu eram in agonie pe un pat de spital (în urma unui accident rutier grav). Am aflat destul de târziu de dispariția lui și mă gândeam că era cât pe ce să ne vedem pe drumul către dincolo, dar n-a fost să fie. Eu nu am mai ajuns acolo.
Noi (homo sapiens, cică) nu l-am înțeles, sau n-am vrut să-l înțelegem, e mult mai comod să ne vedem de-ale nostre mizerii cotidiene decât să deschidem ‘ochii’ astfel încât să vedem înâuntrul unui om, eventual să-i întindem o mână la nevoie. Pretenii, adică oamenii care chiar ne cunosc sufletul și nu ar renunța la prietenia noastră niciodată, devin persoanele cheie în anumite momente ale vieții. Eu i-am avut din fericire alături atunci, el se pare că nu!