Aseară vântul bătea, coada mare se făcea…

… Donchihote-nnebunea, păru’ din cap îşi smulgea, şi din gură-așa grăia:

M-am trezit la șapte, să duc copchila la analize. Avem trimitere de la medicul de familie, care ne-a zis să așteptăm un pic, să termine tratamentul, ca să nu fie influențate rezultatele, dar mult să nu așteptăm totuși, că se termină fondurile. În prima parte a lunii mai ne-a spus să le facem. Am zis aseară că mergem în dimineața asta, dar m-am gândit să sun totuși la clinică, să mă asigur că programul pe care îl știam e valabil, că e nițel cam sâmbătă. Este, mi s-a răspuns, numai că nu mai avem fonduri de la Casa de Asigurări de Sănătate. Deja?! Da, doamnă, am avut doar pe 7 și 8 mai, atât. Am trimis copila înapoi în pat, m-am gândit apoi să-i cer bani c-o las să doarmă, dar când m-am dus să-i și spun visa deja. Nu-i nimic, îi cer luna viitoare.

No, dacă tot m-am trezit, să vă spun, dară, ce-mi fu dat să trăiesc aseară, târziu, într-un supermaket bucureștean, cel mai cunoscut din România, dar să nu-i dau numele, că-i iau lui Alex Zamfir pâinea de la gură. Era trecut binișor de zece, mai spre unșpe, așa, eram cu fie-mea și cu prietena mea, Irina, veneam de la o lansare de carte, ne îndreptam spre casă. Și, ca oamenii, aveam nevoie de câte ceva de la mega. Ah, mi-a scăpat! Am lăsat fata în mașină, c-o durea stomacul, am intrat cu Irina, am luat în cinci minute ce ne-a trebuit și hai să plătim. Ajunse în zona caselor de marcat, vedem două cozi uriașe, cam de douăzeci și ceva de oameni bucata, celelalte trei case fiind goale.

Mă îndrept spre casa cea mai apropiată de mine și o întreb pe casieră de ce nu se deschid celelalte. „Atâția suntem, doamnă, nu vă luați de mine.“ Da? Serios? Păi, nu vă faceți voi reclamă peste tot că deschideți imediat o casă, tocmai ca să nu stea oamenii la coadă? A ridicat din umeri și și-a văzut de treabă. Am spus tare că vreau să vorbesc cu șeful de tură, că e incalificabil să fie trei case goale și aproape 50 de oameni să aștepte la două case. Unul dintre paznici mi-a spus că l-a chemat. N-a venit niciun șef, dar imediat a venit o angajată și a deschis a treia casă.

Deci, s-a putut, aveau oameni. Problema mea nu a fost mega, deși n-am cum să nu observ lipsa crasă de respect față de clienți. Compania să facă bine și să își profesionalizeze angajații, să se asigure că au înțeles care-i treaba cu respectul față de client. Sigur, asta presupune ceva investiții, dar brandul cu obraz subțire cu cheltuială se ține. Și nu cu amenințări de tăieri din salarii și dat afară, nu, ci prin cursuri prin care să înțeleagă pentru început că și ei, angajații, sunt clienți în altă parte și nu le place să fie tratați așa.

Oamenii de la cele două cozi m-au durut pe mine. Puțini erau de vârsta mea sau mai mari, foarte puțini. Adică nici măcar o treime nu apucase cozile din comunism, când nu aveai ce face, chiar nu aveai. Majoritatea erau oameni tineri și foarte tineri, oameni care stăteau cuminți, unul în spatele celuilalt, și așteptau să le vină rândul. Prietena mea a auzit un bărbat tânăr spunând că i se răcește berea dacă stă trei sferturi de oră la coadă. Eu nu l-am auzit, că eram ocupată să invoc prezența șefului de tură, să spun tare că suntem în anul 2018, nu în 1989.

În fața mea, era o doamnă tânără, treizeci și un pic. Avea în mână o sticlă cu lapte. După ce a plătit-o, s-a întors la mine și m-a zis: „Vă mulțumesc. Dacă nu erați dumneavoastră, stăteam aici până la miezul nopții.“ Asta m-a durut și mai tare. Dar erați dumneavoastră aici, doamnă, erau și ceilalți, cei care formau cozile liniștii îndoite de șale, de ce acceptați un astfel de tratamet, de ce vi se pare normal anormalul, de ce credeți că nu aveți cum schimba un lucru atât de mic, de ce acceptați să nu fiți respectați, de ce vă purtați ca și cum sunteți la stăpân?

Vedeți, doamnelor și domnilor, nu e nimic politic aici, însă atitudinea asta explică de ce majoritatea acceptă orice formă de călcătură, oricât de apăsată, oricât de lungă. Puterea, nu ne place puterea, râdem de cei care ne conduc? Dar de noi ne place? Probabil că da, de vreme ce înclinăm capul, îndoim șira și îngroșăm coada. A, că uitam: să aprindă o lumânare în memoria Doinei Cornea n-au fost nici măcar o sută de oameni. Asta mă sperie pe mine în România, felul în care ne încolonăm sclavi de bunăvoie, nu puterea, nicio putere, de nicio culoare. Puterea doar profită de șirele elastice și de nepăsarea noastră față de noi înșine, acum și pururea, că vecii vecilor n-avem cum s-apucăm.