Apocalipsica

Aveam eu cinci ani, iar ea se apropia de 90. Era copil pe când se termina secolul al XIX-lea şi erau timpuri albe, ca astea de acum. Oricum, ea aşa mi le-a povestit. O chema Vasilikia şi nu se născuse pe la noi, ci într-un loc apropiat de nişte munţi mai mult goi, undeva, prin Grecia. Mama ei, Crisia, hotărâse că ar fi bine să-şi lase pământurile aspre şi să vină în nordul Dunării. Le-a spus copiilor c-o să fie bine: Doar suntem vlaşi, mergem acasă. Şi au urcat, aşezându-se la mai puţin de cincizeci de kilometri de Bucureşti.

Nu le-a fost greu fiindcă au fost bine primiţi în comunitate, au învăţat repede şi dialectul, că doar seamănă bine, şi au continuat să fie negustori, la fel ca-n sud. Vasilikia a fost străbunica mea. S-a prăpădit în ‘78, senină şi cu un cui mare, de platină, înfipt în femur, c-aşa puneau doctorii pe vremea aia, ca să ţină. Pe Crisia am văzut-o numai în fotografii, o femeie înaltă, cu părul ridicat într-o coroană nedomesticită, cu bluză albă, strâmtă la mâneci, cu jabou şi guler-tunică, şi-o fustă lungă de sub care ieşeau nişte ghete cambrate pe glezne, cu bumbi. Frumoasă.

Străbunică-mea sprijinea, c-aşa părea, că-i invers, un baston cu creier de argint, dintr-un lemn negru, lăcuit. Îşi purta părul, alb şi lung până în spatele genunchilor, tot ridicat şi tot neîmblânzit. Îmi amintesc de ea şi de povestirile ei fiindcă nu avea altceva de spus decât lucruri trăite. O femeie cam carstică-n aparenţă, nonficţională. Era deja atât de bătrână încât mă credea om mare şi nu-mi spunea poveşti. O visez ciclic, o dată la cinci ani.

Îmi amintesc şi de drumurile lor în căruţe de negustori, pe zăpezi multe şi mari, dar cea mai vie dintre spunerile ei tot sfârşitul lui 1899 îmi este. Nu mi-a fost foarte clar pe-atunci, abia când am învăţat eu la şcoală despre curentele milenariste mi s-au aşezat în limpezime lucrurile, dar am simţit ceva din atmosfera trecerii dintre secole. Lumea, ca şi acum, credea că vine sfârşitul. Cum s-a răspândit la timpul ăla vestea, de a ajuns vie şi pe la sate, chiar nu-mi dau seama, dar oamenilor de atunci le era o frică mult mai mare decât le este astăzi unora. E de-nţeles, credeau cu tărie în tot ce venea, prin zvonuri, de la Bucureşti, fie că erau chestiuni de fiscalitate, fie că era vorba de prăpădul cel mare.

Foto: Costică Acsinte

Au sărbătorit Crăciunul, parcă mai iubitori decât în alţi ani, s-au împăcat nurorile cu soacrele şi chiar cuscrii-ntre ei, vecinii, creditorii cu debitorii, ce mai, toată lumea. Până la Anul Nou, nu s-a mai certat nimeni. Aveau şi multă treabă, drept este. Făceau coşciuge. Pentru fiecare suflet, să nu care cumva să rămână vreunul pe dinafară. Le-au pus frumos, aliniate, sprijinite de pereţii încăperilor unde se ţineau balurile ultimei zile a anului şi a lumii. Pernele de catifea, ea spunea că mai mult roşii erau, şi plăpumile noi-nouţe stăteau cuminţi, în aşteptare, între cele patru scânduri. Mirosea a brad de trăsnea şi te-ameţea. A venit şi popa, că era şi pentru el Anul Nou, cu preoteasa, îmbrăcată în dantele negre, dar a şi tămâiat părintele fagurii de lemn-în-picioare şi-a spus şi o ectenie, că se cădea mai mult decât oricând.

Apoi, a început petrecerea. Au mâncat, au băut şi-au dansat până dimineaţă. Se mai uitau din când în când pe geam, să vadă venind moartea, mai deschideau şi uşile, că unii auzeau bătăi din când în când, însă nimic nu se-arăta. Şi-au dat seama că Dumnezeu îi ia mai uşurel, să nu-i sperie, să nu fie cu panică, nici cu jelete, nici întristare, nici suspin. Aşa că s-au culcat, până la urmă, cu toţii, fiecare în sicriul cu mare drag şi grijă pregătit. S-au trezit pe după-amiază, s-au pipăit, s-au aflat tot din carne, mahmuri şi-nfometaţi, aproape îngheţaţi. Cine să fi vegheat apocalipsa şi să mai fi făcut şi focul? Dar ce o speriase crunt pe ea, iară pe mine şi mai abitir, a fost dezamăgirea lor cumplită. Absolut nimeni nu s-a bucurat. Nu s-au pupat, ca înainte de-aşezare, nu s-au strâns în braţe, nimic din toate astea care ne par fireşti. Plângeau cu toţii ca nişte copii, cu vorbe hohotite, c-atât de mult s-au pregătit, câţi bani au dat, câtă osteneală, câtă zbatere, şi n-au mai reuşit să moară.

Fragment din volumul Prospect de femeie, Herg Benet Publishers, 2014.