Apărătorul

Puiaţă se săturase de puşcărie. Făcuse patruzeci de ani şi mai mult de jumătate îi trăise la „adăpost“. Prima dată când fusese prins şi condamnat nu fusese şi prima dată când furase. Chestia asta o deprinsese de foarte mic. Îl luaseră fraţii mai mari cam de pe la patru ani şi-l duseseră la târguri şi bâlciuri. Acolo învăţase să fure din buzunare, de pe tarabe, din traistele mari, de pânză, legate la gură, ale ţăranilor. Odată, unul dintre ei, înalt, masiv şi cu mustaţă, vindea brânză de burduf, l-a prins, i-a dat două peste cap şi i-a zis: „Ţâgane, o să te mănânce puşcăria!“. Şi uite c-avusese dreptate.

Fraţii l-au scos din mâinile uriaşului şi i-au mai dat şi ei câte una de căciulă. Erau cinci, iar băiatul avea un singur cap. Şi asta-l enerva pe el acum, că unul, şi ăla nu prea bun. Mai departe, s-a perfecţionat. Avea degetele lungi, brune şi subţiri, subtiliza ca un anestezist. Devenise cel mai bun din ţigănie. Dar şi cel mai nesătul. Nu de marfă, de laude. Ai lui se leneviseră şi o ţineau numai în petreceri de când Puiaţă le asigura o existenţă îndestulată. El nu se simţea folosit, mereu îi plăcuse să aibă un rost pe lume. Şi dacă ăsta era să ţie toată casa, cu gurile ei hulpave de carne şi mâinile dornice de ghiuluri, aşa să fie. Era fericit şi împlinit şi n-avea decât optsprezece ani.

Atunci l-au prins, că fusese la marfă trei nopţi la rând, iar în a patra îi dăduse Grângă, frate-su ăl mai mare, să bea must fermentat. Era pe toamnă. N-a vărsat, nu l-au durut maţele, nu s-au încurcat. A avut, aşa, o ameţeală pe care n-a vrut s-o bage-n seamă. S-a dus ca prostul la treabă, avea de furat doi saci de uruială, dar nu mai avea putere-n picioare când cu fuga scăpătoare. Un fel de toropeală l-a cuprins, a simţit cum se-nvârte pământul cu el şi-a căzut lângă o haltă, la Hărălunga. De-acolo l-a luat miliţia. L-au bătut peste mâini şi peste fluierele picioarelor, c-aşa se face, să-nmoi oasele hoţului, să nu se zbată, să nu scape. Ce să mai scape, că el şi trezit în pulane era moale ca o cârpă udă.

Foto: Costică Acsinte

Nici nu mai ţinea bine minte procesul. Vedea vag tribunalul, sala de judecată, pe mă-sa bătându-se peste pulpe şi urlând ca din gură de balaur, smulgându-şi părul din cap şi, imediat după, făcându-şi cocul înapoi, cu melcul ăla auriu pe care ştia să-l răsucească de-i ieşea perfect din prima. Avocatul era un ţâşti-bâşti în costum albastru cu dungi albe, cu părul dat într-o parte, cu pantofi cu şireturi. Trei ani pentru mâncare de porci a luat.

A ieşit, fără să fi-nţeles mare lucru de-acolo, şi i-a găsit pe ai lui săraci-pingea. Fraţii mai mari plecaseră-n lume, surorile fuseseră măritate prost, dar ce să faci, când le vine vremea, le vine, nu poţi să le mai ţii acasă, că nu ţi le mai ia nici dracu’. Şi el ce-nvăţase-n puşcărie? Să fure mai bine, ce altceva. Aşa că s-a apucat de muncă din prima zi. A mers o vreme, ăi bătrâni se mai întremaseră, le mai dădea şi surorilor bani, să se poarte ţiganii frumos cu ele. Se purtau până se terminau banii, apoi veneau astea bătute, să ceară alţii.

În puşcărie, Puiaţă se apucase de tărie. Îl învăţase Nacu Oloagă, singurul om cu suflet în el pe care-l găsise acolo. Şi uite că din cauza băuturii a intrat el iar în puşcărie. Întâi, pentru cinci ani, apoi pentru zece. Că-i spuseseră bagabonţii că din găinărie nu trăieşti ca lumea, tre’ să concepi furturi mari, din care să-ţi iasă repede mult şi să drămuieşti apoi banii. Furatul e muncă grea, iar găinarul e ăl mai amărât dintre hoţi. Munceşte cu ziua şi mai ales cu noaptea. Când să-şi mai tragă el sufletul, când să-şi mai facă el o familie, ca tot omul? Aşa, dacă dai un tun o dată la trei-patru luni, o boiereşti după aia cât te ţine plapuma. Corect, numai că şi anii de puşcărie erau mai mulţi, cu cât era tunul mai mare.

Acum, era la a patra condamnare. Prinsese o ură pe avocaţi, că se sufoca numai când se gândea la ei. Niciunul nu reuşise să-i reducă măcar o lună din pedeapsă. Şi câţi bani îi luaseră nenorociţii! Grămezi de lovele, iar el o s-ajungă să iasă la pensie din puşcărie. Numai că Puiaţă s-a gândit că-ntoarce el foaia şi se face dreptate-n lume. Aşa că s-a înscris la Facultatea de Drept, c-avea voie. Toţi pârnăiaşii au râs de el. Şi paznicii au râs, iar comandantul închisorii a zis că-i dement, dar n-a avut ce-i face. L-au lăsat student de-adevăratelea.

La trei luni după ce-a terminat facultatea, a ispăşit şi pedeapsa. Le scrisese alor lui să-i cumpere un costum maro, cu dungi albe, fine, pantofi de lac, o cămaşă roz, cu cravată galbenă, gel de păr şi lavandă triplă. Când s-a-mplinit sorocul, Puiaţă a ieşit de pe poarta puşcăriei avocat până-n cilii vibratili, ţanţoş şi încrezător. De-acum nu mai avea nevoie să fure. O să le ia banii fraierilor promiţându-le că-i scapă. Meserie curată şi frumoasă. Viaţa poa’ să vie, dară, peste el, că abia e-nceputul. Numai când şi-a adus aminte, împiedicându-se de-o piatră, câţi ani îşi mâncase prin puşcării, i-au căzut un pic colţurile buzelor. Dar domnul proaspăt avocat a ridicat mâna stângă şi-a alungat gândul cu gestul acela aproape solemn pe care-l fac oamenii educaţi atunci când sunt deranjaţi de-o muscă imaginară sau de nelinişte.