„Am ostenit să trudesc pentru a nu visa”

Am citit astăzi o știre despre un bărbat care s-a sinucis pentru că nu a mai suportat să viseze, așa a scris în biletul de adio pe care l-a lăsat pe o noptieră, la capul patului, „nu mai suport să visez și am ostenit să trudesc pentru a nu visa”,

o știre care m-a întristat, pentru că eu l-am cunoscut pe acest om, de care m-a legat, pe vremuri, o prietenie strânsă, am împărțit cu el zile frumoase, seri de pomină, petreceri și sticle cu bere și cu vin, nopți albe prin Vama Veche, pachetele cu mâncare de la părinți, iarba mea, iarba lui și, la un moment dat, mult mai târziu, chiar și o femeie,

dar anii au trecut, el a cunoscut-o pe Elena, iar drumurile noastre, ușor-ușor, s-au îndepărtat, așa a fost să fie și n-ar fi putut fi altfel.

Ultima oară când l-am întâlnit, toamna trecută, hrănea niște rățuște pe malul lacului, în Herăstrău.

L-am văzut, l-am salutat, iar el mi-a răspuns, plăcut surprins că ne vedem după atâta timp. M-am așezat alături de el și-am început să vorbim despre una-alta, lucruri fără însemnătate, până când l-am întrebat despre ea.

O iubea, în continuare, pe Elena, locuiau de mult timp împreună, iar femeia aceea era lumina ochilor lui,

însă am realizat, ascultându-l, că n-avea parte de o iubire care să-l facă fericit, căci vechiul meu prieten părea obosit,

și l-am întrebat

„de ce am senzația asta ciudată că pe tine te obosește această relație cu Elena și că nu ești fericit?”

„pentru că, într-adevăr, această relație mă epuizează, mă dor toate cele, mă dor oasele, mă dor ochii, îmi zvâcnesc tâmplele și-mi bate inima să-mi spargă pieptul, și mă întreb, în fiecare dimineață, cât o s-o mai duc așa, iar răspunsul începe să-mi apară din ce în ce mai clar, odată cu zorii zilei: tot mai puțin”.

Și mi-a povestit despre groaza lui de a o pierde pe Elena în vis, vechiul meu prieten era convins că dacă ea va visa în timpul somnului, atunci, în visul ei, ea se va iubi cu altcineva, poate cu unul dintre foștii ei iubiți, poate cu un bărbat pe care îl admiră, poate cu un bărbat pe care îl dorește, iar el o va pierde pentru totdeauna,

iar singura lui șansă de a o păstra lângă el era s-o împiedice să viseze,

așa că aveau parte, în fiecare noapte, de cele mai lungi, de cele mai sălbatice și de cele mai epuizante partide de sex, încât, a doua zi dimineață, Elena să spună că n-a visat nimic, atât de obosită a fost, și se loveau cu capetele de tăblia de la marginea patului, iar patul ajungea, cu fiecare mișcare, cu doi-trei milimetri mai aproape de mijlocul camerei, și urlau și transpirau și se loveau și se mușcau, în fiecare seară, până cădeau lați, iar el a început să ia tot felul de pastile pentru a face față, fizic, unui asemenea efort și pentru ca organismul lui s-o dorească pe Elena mereu, la fel ca înainte, iar corpul lui a început să obosească, a devenit un bărbat epuizat, sleit la muncă, sleit în pat, sleit în prieteniile lui cu oameni vechi și dragi,

și și-a pierdut locul de muncă, și și-a pierdut prietenii, și l-a cuprins o letargie din care nu mai ieșea decât seara, când Elena sosea acasă, de la serviciu, iar el încerca să o obosească într-atât de mult, încât să nu viseze în timpul nopții.

Și l-am lăsat pe malul apei și mi-am continuat plimbarea, în acea zi de toamnă, nu înainte de a-l sfătui să se liniștească și, eventual, să meargă la un psiholog, pentru că era clar că trăia niște lucruri pe care nu le mai înțelegea, dar toate au o rezolvare, evident că au, iar dacă voia, îi puteam recomanda eu, chiar atunci, un terapeut bun,

mă rog, cuvinte goale, din partea unui fost tovarăș de distracție, surprins, el însuși, că nu-i pasă atât de mult de vechiul său prieten pe cât încercă să arate că-i pasă.

Imagine de Elien Smid de la Pixabay

Povestea nu s-a încheiat aici, căci peste câteva luni, în primăvară, am întâlnit-o, întâmplător, pe Elena, pe una dintre acele străduțe liniștite și înflorite ale Capitalei.

După politețurile de rigoare, ocazie cu care mi-a spus că lucra în zonă și că se îndrepta spre birou, dar că nu se grăbea, am întrebat-o ce mai face vechiul meu prieten,

„ah, ne-am despărțit”,

„cum așa? ce-ați pățit?”

„nu neapărat c-am pățit ceva, probabil s-a întâmplat un lucru firesc, iar lucrurile firești nu sunt o pățanie, pe scurt, căci ție pot să-ți povestesc, doar ne știm de atâta timp și ne-ai fost alături în lunile acelea de început ale relației noastre, am venit, într-o seară, acasă, iar el se comporta ciudat, parcă nu mai avea chef de mine, știi, noi am avut mereu o viață sexuală foarte activă, iar pe el l-am găsit, în acea seară, distant, poate chiar puțin ostil, și-am vrut să vorbim despre asta, să înțeleg ce s-a întâmplat, pentru c-am avut sentimentul groaznic că lângă mine se afla altcineva și că lumea mea, așa cum o știam, se prăbușește, dar n-am avut cu cine să vorbesc, așa că am făcut un duș, m-am schimbat în pijamale, am mâncat ceva ușor, de seară, m-am băgat în pat, am citit câteva pagini dintr-o carte, ca niciodată la ora aia, și am adormit, iar a doua zi, nimic nu a mai fost cum era”,

„de ce, Elena?”

„am visat că l-am înșelat, iar dimineața, când alarma ceasului ne-a trezit, înainte să mă ridic din pat, s-a ridicat el înaintea mea, s-a așezat pe marginea patului și m-a întrebat: `cu cine?` iar eu i-am răspuns: `cu vechiul tău prieten, X-ulescu`, da, ți-am rostit numele, pentru c-am visat, în acea noapte, că l-am înșelat cu tine, iar el aflase deja asta de cum am deschis ochii, mi-a spus că pe retina mea a văzut, pentru câteva secunde, ca într-o fotografie, imaginea ta, iar eu, din respect pentru el, un bărbat pe care l-am iubit și pe care l-am prețuit nespus, nu am putut și nici nu am dorit să-l mint, iar el s-a ridicat de pe marginea patului și mi-a spus `plec eu, o să-mi strâng astăzi lucrurile și-o să plec la țară, la casa părintească, unde nu-mi doresc decât să mă odihnesc”,

„și-a plecat?”

„a plecat, iar când am ajuns seara acasă, am găsit apartamentul pe jumătate gol, probabil l-a ajutat unul dintre vechii lui prieteni, pe care îl sunase după foarte mult timp”,

„iar tu ce-ai făcut?”

„am continuat să te visez pe tine, am descoperit o lume nouă de când mă culc seara devreme și nu mai sunt atât de obosită precum eram în timpul căsniciei. În viața reală sunt singură, însă noi doi avem, acum, o relație în visele mele”,

iar eu știam, deja, acest lucru, căci la scurt timp după ce m-am întâlnit cu prietenul meu pe malul lacului, am visat că mă iubeam cu Elena în casa lor, iar ea îmi spunea că e singură, că tocmai s-au despărțit, că este doar a mea și că, în sfârșit, simte că e vie, că trăiește, că viața ei nu mai este doar un vis ciudat, din care se trezește, în fiecare dimineață, tot mai obosită.

Și am întrebat-o, în acea zi de primăvară,

„te-ai gândit vreodată la mine, ți-ai imaginat vreodată cum ar fi fost dacă ne-am fi iubit pe bune, nu doar în vis?”

„da, m-am gândit”

„și ți-a trecut vreodată prin minte că l-ai fi putut părăsi sau că am putea fi împreună acum?”

„în niciun caz, de ce aș fi făcut asta? visele sunt vise, dragul meu, ce-nseamnă ele într-o lume reală și ce pot însemna ele în viața de zi cu zi? aburi!”.

Iar într-o altă noapte, m-am întâlnit cu el, cu vechiul meu prieten, în Vamă, la Stuf, eram doar noi, The Doors și marea, iar el mi-a spus, în vis,

„felicitări, prieten drag, vă stă bine împreună, vă mai văd uneori”

„îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, nici nu știu cum am ajuns, amândoi, în această situație, aș vrea să mă simt vinovat, dar îți mărturisesc că nu pot”

„n-a fost vina ta, prieten bun, unele lucruri se întâmplă așa cum se întâmplă, n-ar avea niciun rost să ne afundăm în mocirla părerilor de rău”,

„spune-mi despre tine, cum ești? și, te rog, nu mă înjura că te întreb, chiar îmi pasă”

„sunt la fel, dragul meu, doar c-am înlocuit angoasa față de visele ei cu angoasa față de visele mele, căci dacă nu adorm, seara, suficient de obosit, vă visez pe voi doi, împreună, în patul în care eu am păzit-o timp de atâția ani, iar eu vă privesc din ușă și nu pot să mă mișc, sunt paralizat, iar când vreau să strig de durere, din gâtlej îmi iese doar un hâhâit de gânsac”,

„păi, și azi? cum de nu…?”

„azi? azi este noapte, dragul meu! ia privește, prieten drag!”, a rostit el, cu ochii în lacrimi, făcându-mi semn să mă întorc,

iar eu m-am întors și am zărit-o pe Elena, goală, întinsă pe nisip, la câțiva pași de noi, cu picioarele desfăcute, cu ochii mai negri decât oricând altcândva, cu un canin mușcând, ușor, din buza de jos și șoptind „lasă-l, așa cum l-am lăsat și eu, te aștept în mine, aici, pe nisip, pe muzica asta și pe terasa amintirilor voastre”,

și i-am promis prietenului meu, în visul nostru de la Stuf, că, din când în când, voi pleca din fostul său pat, de lângă fosta lui iubită, și-l voi vizita la țară, să bem un vin roșu, sec, și să depănăm amintiri din vremurile în care ne făceam veacul prin Vamă și prin căminele studențești și nu exista nicio Elenă în viețile noastre,

iar el s-a ridicat de la masă, cu ochii în lacrimi, și-a plecat, iar eu m-am ridicat de la masă și m-am îndreptat spre Elena,

iar în puținele vise în care am plecat din așternutul Elenei și l-am căutat acolo unde credeam că urma să-l găsesc, casa părintească a prietenului meu era pustie, iar eu știam, în dimineața următoare, că iar a adormit epuizat și că n-a reușit să viseze nimic, îngrozit că ne-ar fi putut privi din ușă, scoțând din gâtlej doar un hâhâit de gânsac, sau că, pur și simplu, m-ar fi așteptat în zadar și c-ar fi băut singur o sticlă cu vin.

Astăzi, am aflat că prietenul meu s-a sinucis.

„Nu mai suport să visez și am ostenit să trudesc pentru a nu visa”

La noapte, vinu-l voi aduce eu, iar el mă va aștepta la poartă, zâmbind. Noaptea trecută, somnul lui și-a trăit ultimul coșmar.

O s-o iau cu mine și pe Elena. Avem câteva lucruri să-i povestim.