Nimic din arătarea lungă şi slabă ca aţa care-a venit pe lume în iarna lui ’73 nu anunţa colosul din adolescenţă. Nou-născuta inspira multă milă şi mare grijă tocmai fiindcă le dădea tuturor senzaţia că nu va supravieţui, fiind mult prea slabă.
Când aveam douăsprezece zile, adică de Crăciun, tata mânca, firesc, sarmale. S-a uitat spre landou şi i s-a părut că poftesc. A vrut să-mi dea, să mă-ntremez niţel, noroc că l-au oprit mama şi bunica. Avea şi tata 23 de ani şi voia să-i trăiască bebeluşul, chiar şi cu sarmale.
Apoi, m-au tot întremat şi se pare că mi-am revenit, dar n-am fost un copil gras. Nu până am ajuns la şcoală. Plecarea de la bunici a fost o traumă pe care, dintr-un punct de simţire, n-am depăşit-o nici astăzi. Dar pe vremea aia lumea nu ştia cum e cu traumele, aşa că m-au făcut pachet după şapte ani la bunici şi m-au adus la oraş, la şcoală, în casă nouă, cu oameni oarecum noi pentru că, deşi erau părinţii mei, îi vedeam doar o dată la două săptămâni, şi-atunci pentru câteva ore.
Şi ce-am făcut eu de dor? Am început să mănânc compulsiv. Tot ce prindeam. Nu ştiam ce-i aia să te saturi. Norocul meu a fost că tata m-a dat la sport de performanţă, iar mâncatul ăsta nu s-a prea cunoscut până prin clasa a VI-a, când eram deja foarte înaltă, extrem de solidă şi un coechipier de bază pentru colegele mele din echipa de handbal. Şi un munte de care era bine să nu te-apropii în timpul meciurilor, că se putea lăsa cu vânătăi sau căzături serioase, pentru echipele adverse.
12 ani
Când am început clasa a VIII-a, am terminat-o cu sportul de performanţă pentru că mă pregăteam de examen. Asta mi-a adus multe kilograme-n plus fiindcă n-am terminat-o şi cu apetitul insaţiabil. Cert este că la finalul clasei a IX-a aveam 1,77 metri, purtam 41 la picior şi cântăream 106 kilograme.
În ziua-n care am aflat cât cântăresc nu mâncasem decât o găină mărişoară, două pâini calde, o strachină de mujdei şi cinci kilograme de căpşuni cu zahăr şi stropite cu esenţă de rom. Era vara lui 1988, era dumincă, iar eu am avut pentru prima dată-n viaţă senzaţia că-s cam sătulă. Părinţii au zis să mergem într-o vizită, la un coleg de serviciu de-al tatălui meu, undeva la ţară. Ne-am dus. S-au apucat de mâncat, m-au invitat şi pe mine, dar i-am refuzat. Chiar nu mai puteam; mi-era şi niţel cam rău. Oamenii ăştia aveau un băiat mai mic decât mine cu un an, iar, ca aparenţă, o pătrime din mine. În fine, m-am dus cu băiatul în casă, să vorbim ca oamenii de vârste apropiate, dacă tot nu voiam să mănânc, iar copilul gazdelor nu mânca mai nimic de felul lui. Acolo, în casă, sub un scaun, am văzut cântarul şi mi-am găsit curajul de-a mă urca. 106. Am înlemnit. Ceva s-a îngrozit şi revoltat în mine.
La întoarcerea din vizită, în maşină, i-am spus mamei că vreau a doua zi, de dimineaţă, la medic. Ne-am dus la doctorul Plângă, un endocrinolog cu faimă-n toată ţara. M-a pipăit pe faţă, la coate, la genunchi, a decis că mă internează pentru analize, dar înainte de toate a fost aşa:
– Mănânci, tată?
– Da, domnule doctor.
– Mult?
– Tot ce prind.
– Aşa, tată. Facem treabă amândoi pentru că nu minţi. Aproape toţi pacienţii mei spun că nu mănâncă decât scobitori, iar eu n-am cum ajuta mincinoşii. Stai la mine o săptămână, mănânci ce-ţi dau eu şi faci ce spun eu. Vrei?
– Da.
În şapte zile, doar respectând regimul dat de medic, făcând gimnastica recomandată de el şi băile de lumină, am slăbit unsprezece kilograme. Însă doctorul nu mi-a spus câtă apă am voie să beau, aşa că, după trei zile-n care nu băusem niciun strop, m-am înfiinţat la cabinet să-l întreb dacă am voie apă. A râs cu lacrimi, iar eu am rămas în viaţă. Mi-a dat drumul acasă, cu un regim scris pe-o coală. M-am ţinut de regim, dar nu era la fel de strict ca ăla din spital, aşa că am stagnat pentru trei zile. Nu mai pleca niciun gram. Şi ce mi-am zis eu? Sunt mai deşteaptă decât doctorul Plângă, aşa că până la 1 septembrie am mâncat doar o roşie cu sare în fiecare zi. A, de Sfânta Maria, am mâncat două prune verzi. Bref, la 1 septembrie aveam 70 de kilograme. Nu, familia mea habar n-avea ce (nu) mănânc eu. Erau deja mulţi ani de când nu mai mâncam împreună. Nu suportam să-mi spună „Nu mai mânca!“, aşa că nu participam la nicio masă în familie. Nu, nu-i învinovăţesc. N-au ştiut cum să facă, n-aveau informaţii, s-au speriat, i-a depăşit situaţia. Dar să mănânc singură a rămas un obicei pentru totdeauna. Şi azi, dacă mănânc cu cineva la masă, apoi acel cineva ar trebui să ştie că este un act de mare intimitate între noi.
28 de ani
Pe urmă, a venit urgia spitalelor pentru că „reţeta mea de slăbire“ m-a pus jos repede. M-a dezechilibrat îngrozitor şi, parţial, pentru toată viaţa. De la 15 ani şi jumătate, n-am mai crescut nici măcar un milimetru (în fine, aici nu-i nicio suferinţă; cine ştie dacă n-aş fi ajuns de doi metri, ca tata), mineralele din corp au fugit ele ştiu unde, s-a produs şi o tulburare hormonală, eram în creştere, iar la un an de la „marele meu succes“ mi s-au diagnosticat ulcer duodenal, cu nişă, spasm piloric, dischinezie biliară. Şi-a-nceput distracţia. Până am terminat liceul, făceam cam o dată la două luni, dar uneori şi mai des, incursiuni de câte zece zile la spital. Şi nu m-am potolit. În ciuda suferinţei, am slăbit până la 60 de kilograme? Cum? Simplu: nemâncând nimic 30 de zile. Normal, normal, am plecat de-acasă cu salvarea pentru că organismul nu mai accepta nici ceai. Dar eram eu mişto? Eram! Aveam nişte cearcăne până la genunchi, mergeam ţinându-mă de pereţii zgrunţuroşi pentru că ameţeam. Însă NU MAI ERAM GRASĂ. Iar pentru asta mă tem că eram în stare să şi mor.
Am devenit o adolescentă superbă, deşi costelivă şi c-o aură de mortăciune. Băieţii au început să roiască, iar asta m-a-nfuriat cumplit. PENTRU CĂ EU ERAM ACEEAŞI. Apetenţa lor pentru aparenţe m-a făcut să-i tratez… ba nu, că nu i-am tratat în niciun fel. Pentru mine, nu existau. Îi dispreţuiam, mi-era milă de ei. Cum să fii atras de fizicul unui om? Era peste puterile mele de-nţelegere. Tot parcursul meu ulterior este tributar perioadei de obezitate şi felului îngrozitor în care am ales să slăbesc. Toate problemele mele de sănătate sunt legate de acest moment, sunt generate de el.
M-am mai îngrăşat o dată la fel de tare, anume după ce am născut. Numai că atunci am avut altă vârstă, iar când avea Rada şase luni, am decis că trebuie să fiu foarte, foarte atentă cu alimentaţia. A durat doi ani după naştere până mi-am revenit. N-aş mai fi făcut prostia de la 15 ani nici dacă n-aş fi alăptat copilul în toată perioada asta. A urmat o perioadă relativ cumsecade. Una-n care eu am fost bine, adică destul de zdravănă, dar nu solidă. Şi m-am simţit să zicem binişor. Sigur, cu periodice căderi, dar per ansamblu mulţumitor.
Când lucuruile s-au precipitat în viaţa mea în sensul suferinţei, am slăbit cumplit. Era anul 2008, iar eu am atins un prag alarmant: 50 de kilograme. Nu, nu vă gândiţi la manechine; greutatea normală a unui om are legătură cu înălţimea lui, cu vârsta, dar şi cu a lui conformaţie. Eu, la 50 de kilograme, sunt spitalizabilă. Aveam 35 de ani şi, ce credeţi?, M-AM BUCURAT. Toată familia mea credea că n-am cum să-mi supravieţuiesc, însă eu eram fericită în tâmpenia şi-n durerea mea cumplită.
35 de ani
Mi-am revenit după vreo doi ani, dar nu fără să sufăr că ajunsesem la 65 de kilograme, ceea ce mi se părea înfiorător de mult. Singura formă de manifestare a urii de sine la mine este ÎNGRĂŞAREA. Mă suport proastă, mă sufăr prostită, oricum, numai nu grasă. Absolut nimeni nu are voie să-mi spună că m-am îngrăşat. Sau are, dar eu nu-l mai cunosc din acel moment. Durerea asta nu trece niciodată, cu nimic. Adică rămâne un loc moale în tine, călcâiul tău ahilian. Prietena mea, Irina, fără să-mi cunoască sensibilitatea, mi-a spus o dată că am câteva kilograme în plus. Răspunsul meu a fost unul nemernic: „Să nu mai deschizi subiectul ăsta niciodată, dacă-ţi trebuiesc.“. Pentru că, da, e cel mai dureros tocmai prin faptul că-ţi adaugi durere şi disperare neînţelegând de ce naiba tocmai ăsta e locul tău cel mai sensibil, lucru absolutamente iraţional.
Da, aceasta e o spovedanie, da, aici nu e niciun pic de ficţiune, da, asta am trăit şi trăiesc eu. Eu, care atunci când m-am văzut într-o oglindă când aveam 50 de kilograme şi arătam ca o moartă uitată neîngropată, mi-am zis atât: NU MAI SUNT GRASĂ. Da, v-am scris pentru că ştiu că mulţi dintre dumneavoastră suferă din cauza asta, într-o lume care pare a se reduce la aparenţe. Nu, un om care are câteva kilograme în plus nu este urât, nu este indezirabil. Asta e doar consecinţa mizeriei publicitare a ultimilor ani, mizerie pe care noi am înghiţit-o ca pelicanii şi-am transformat-o în mentalitate. Totuşi, atenţie la numărul kilogramelor în plus fiindcă sănătatea şi obezitatea nu trăiesc la un loc. Însă e musai să facem diferenţe pentru că ele există oricum. Nu avem decât să le acceptăm, iar asta numai spre folosul nostru.
Cum trăiesc eu acum, din punctul ăsta de vedere? La fel ca-ntotdeauna. Am opt kilograme în plus faţă de ce ar fi normal la înălţimea şi vârsta mea. Dar ce credeţi? M-aş bucura să scap de 15. Dacă ar fi chiar 20, aş fi de-a dreptul fericită. Pentru că un om care-a fost o dată-n viaţă obez se trăieşte pe sine obez toată viaţa. Şi, dacă ai probleme de sănătate care nu te lasă să slăbeşti, ce credeţi? Exact, nu te temi de acele probleme de sănătate, tu suferi fiindcă nu poţi slăbi. Eşti urmărit de acest „sine expandat“ tot timpul. Şi te doare, chiar dacă durerea se duce un pic mai în spate, continuu. E o formă de prizonierat mental. Poate una dintre cele mai viclene cu putinţă.
42 de ani
În fine, aveţi grijă la copii. Mare, mare grijă. Cu delicateţe, cu atenţie, cu dragoste de ei îndrumaţi-i spre o conduită alimentară sănătoasă, echilibrată. Azi, avem informaţii, azi, avem specialişti. Azi, ar trebui să nu mai facem astfel de prostii. Şi aveţi grijă mare şi de voi. Iubiţi-vă trupurile, cu două-trei kile peste, cu două-trei kile sub, sunt ale voastre, sunteţi voi, nu trebuie să semănaţi decât cu voi înşivă.
Imi pare rau ca ti-am comentat oscilatiile de greutate cum te-am prins ca le ai. Nu stiam istoricul pacientului.
Draga mea, nu ne cunoastem, dar am ajuns din intamplare sa citesc aceasta destainuire si niste comentarii cel putin lipsite de empatie pe facebook. Nu am fost niciodata obeza, nu am avut probleme atat de grave de alimentatie si asta datorita mamei mele care a stiut cum sa ma faca sa ma iubesc eu pe mine, cu toate neajunsurile mele. Am avut si eu probleme in adolescenta. Am avut ganduri sinucigase care nu au trecut niciodata pragul gandului pentru ca mama m-a invatat si iubirea si pretuirea celor din jur. Si pe mine ma doare cand mi se spune ca m-am ingrasat. Ma doare pentru ca (sau cu toate ca) NU sunt obeza. Am 5 kilograme in plus. Uneori 7. La 37 de ani nu mi se pare un capat de tara. Serios! Si da, si eu as prefera sa slabesc 10 sau chiar 15. Dar mult mai important mi se pare ce e in interior. M-am saturat de oamenii care iubesc aparentele. Tu ai trait dezgustul asta in adolescenta. Eu il traiesc acum, la maturitate. Ma revolta reactiile barbatilor. Eu insemn mult mai mult decat o pereche de sani enormi! Am inceput sa refuz sa mai folosesc machiaje, mi-am taiat parul care imi ajungea pana la talie si ma tund singura, cu masina, la 3 mm – vara si la 5 mm – iarna. Ma consider in continuare feminina. Eu, in interior, sunt aceeasi femeie. Citesc mult, invat si incerc sa evoluez continuu. Incerc tot timpul sa fiu mai buna, sa nu judec oamenii, sa nu ma las pacalita de aparente, de stereotipuri, incerc sa inteleg ce se petrece in mine si in afara mea. Ma intereseaza ce se petrece in tine. Oricine ar fi acel tine. Nu vreau sa imi impun propriile mele opinii ca fiind universal valabile sau adevaruri universale. Fiecare are adevarul lui. Cer doar aceeasi acceptare in schimb. Greu.
Mă bucur să te cunosc, Oana.
am citit pe nerasuflate…lectie de viata !
Mulţumesc.
Dacă eu sunt acea Irina… sunt o tută. Cu glugă. Şi mă cam vizitează destul de des Apois, dar încă mă ţine memoria. Iar vorbele au venit când ne amuşinam, ne simţeam una cu cealaltă. Acum ştiu. Şi mai ştiu că am trebuinţă, că te ador indiferent. Şi mă bucur că mâncăm împreună.
Eşti draga mea, nu o tută. Sau, mă rog, suntem tute alternativ ori simultan, ca orice prietene normale.
wowwww.., fiecare din noi are povestea lui! si eu o am pe a mea. m-am nàscut cu o greutate destul de micà(2.800 kg) . pinà la 10 ani. càt am locuit cu ai mei la tarà ,am aràtat càt de càt normal. dupà aceea ne-am mutat in oras si din motive necunoscute am slàbit. f tare. din acel moment.. am fost mereu sub greutate. in clasa 8-a aveam 28 de kg si 1,50m. aràtam ca un schelet, eram prività in mod ciudat, copiii se fereau de mine si eram oarecum marginalizatà. am terminat liceul cu 41 de kg si o inàltime de 1, 63cm. nu am avut niciodatà mai mult de 50 de km ( la care nici nu am idee prin ce miracol am ajuns), dar acum ceva ani, 3 din cele 50 de kg s-au topit. de 10 ani oscilez intre 45 si 47 de kg pt 1,63m. am 40 de ani. acum… nu mà mai intereseazà. dar in copilàrie si adolescentà am suferit cumplit din cauza asta. aaa…., tot timpul am màncat destul , nu m-am privat de nimic, ba chiar si colesterolul meu e mare. de ce am scris toate astea??? pt cà se vorbeste f mult de persoanele grase, obeze , dar nimeni nu pomeneste de cealaltà categorie!! a celor f slabi, aproape scheletici, care suferà la fel de mult ca grasii !!
Eu am scris despre subgreutate în ultimul paragraf. Mulțumesc de-mpărtășire, Tereza.
cu plàcere, d.na Ana. cum spunea si IULAI, fiecare ducem cu noi o poveste…
Draga Ana, am citit cu durere in suflet articolul tau. Felicitari pentru curajul de a-l scrie! Din cate observ, durerea ta este inca mare si reala. Nu ne stim, dar te inteleg perfect. Am un sfat pentru tine, pe care ti-l daruisc din suflet: pentru orice trauma emotionala este musai sa cautam ajutor specializat (psiholog). Prin terapie inveti sa te raportezi altfel la durerea ta si iti spun din experienta ca o sa iti imbunatatesti calitatea vietii cu pana la 100%. Acest lucru e valabil pentru oricine citeste aceste randuri. Prietenii, sotul sa apropiatii nu pot inlocui tehnicile si strategiile invatate la psiholog. Nu suntem bani irositi, din contra, e cea mai buna investitie posibila: investesti in bunastarea ta, lucru care apoi va afecta pozitiv toate aspectele vietii.
Mulțumesc, Andreea.
Postterapeutic. 
offfsiaooooleu,:(:(
cand n-ai trebuinta , gargaunii fac prostii .( de la bunica citire ).si -ti abuzeaza fiinta….
Mandrelor ,aveti grije de trup si minte ,ca-i numa ‘ unu ‘:)
Ana Barton, ești minunată!
Sunt un om cât se poate de obişnuit, Kati.
Aoleu doamnelor, sa va povestesc..reversul medaliei: schiloada. Toata viata schiloada; in scoala generala eram invizibila; in liceu le-am auzit pe toate: de la 2 bete fipte-n fund aparat de mers pe drum, la biscuit in dunga si altele..
Nu pot spune ca nu mancam; insa putin, portii micute. Si daca depaseam “supapa de supraplin” aruncam afara; era suficient o gura in plus si se declansa ca la copiii aia mici de vomita laptele baut peste capacitatea stomacului lor.
Am facut sport. Atletism. Am ramas cu niste craci superbi :)) muschiul dezvoltat pe lung, carnea tare..dar tot schiloada mi-s.
Si ma uit pe strada la unele femei care ma privesc cu invidie..si imi vine sa rad. Ele in adolescenta au avut si sani si fund si erau curtate. Io eram perfect plata – sau aproape – si nu ma vedea nimeni. Si azi ma invidiaza :)) pffff ca nu am sani si fund :))))
Glumesc, insa extremele nu sunt bune, oricare ar fi ele. Si, desi am 52 kg la 172 cm tot schiloada ma vad. Na, reminiscente din copilarie :))
Da, iubiti-va asa cum sunteti. Si nu invidiati nici schiloadele si nici plinutele..ca fiecare duce cu sine o poveste, mai roz sau mai putin roz.
Mulţumesc, Iulai, pentru poveste.
cu drag. Mi-a facut placere sa va citesc
Şi mie.
Am citit, am plans! Inca am ochii stralucitori – de lacrimi, nu de bucurie. M-a rascolit povestea ta, pentru ca am aceeasi durere. Imi urasc conformatia si (cateodata) as accepta orice boala, numai sa fiu slaba, pentru ca n-am fost niciodata. Nici macar n-am avut vreodata ambitia de a nu manca o perioada mai mare de timp. Dupa nastere am slabit 30 kg din cauze medicale (dar de la 100). Am mai pus vreo 20, iar am mai scazut. Viata mea e o continua dieta. Fiecare dimineata incepe pe cantar. Pe langa frustrarile datorate greutatii (dar mai ales conformatiei) mai am si frustrarea de a nu avea bani sa ma operez. Desi apropiatii zic ca sunt ok, iar eu am fost (aproape) mereu supraponderala, in mintea mea sunt OBEZA
Ştiu cum este, cu mintea trebuie să luptăm, Mădălina.
Obsesia greutatii o are aproape orice femeie. Important e sa nu cazi in extreme si sa te infometezi doar pentru a atinge niste standarde care, pana la urma, exista doar in capul nostru.
Multumim ca ai impartasit povestea ta cu noi, putem invata multe din ea!
Mulţumesc şi eu, BOOKISH.
Te inteleg foarte bine.Am avut aceleasi probleme cu complexe de inferioritate create de cei din jur.M-a vindecat aparitia lui Teo Trandafir cand am descoperit ca un om cu probleme de greutate poate avea si calitati.
V-am citit povestile de viata si mi-au dat lacrimile, pt ca o femeie sufara atat de mult in viata. Cateodata este sustinuta, altadata lupta singura. Eu sant mai in varsta ca voi, am 54 de ani dar am avut un corp superb toata viata, pana acum vreo 5 ani, cand totul s-a schimbat. Am avut un barbat care un ultimii ani s-a prostit rau. Pt ca locium in strainatate si viata e diferita iar libertinajul e la moda ne-am despartit in februarie anul acesta in urma unui accident. A vrut sa ma omoare si mi-a dat cu un scaun in cap. In urma la tot ce a urmat sunt despartita si am o fetita de 13 ani. De la 64 kg cat am avut am ajuns la 90. Deci kg s-au depus in curs de vreo doi ani iar de vreo 3, 4 ma chinuiesc sa slabesc. Se pare ca nu reusesc cu nimic, cu nici o dieta. Am o senzatie de foame tot timpul. Doctorul de familie mi-a spus ca e din cauza stresului. Problema e ca ma simt rau in starea asta, ma aplec greu, obosesc repede si nu ma mai pot imbraca cu orice. Nu stiu cum e sa fi prea slaba dar stiu cum e sa fi grasa. Dar nu renunt, voi continua sa ma lupt cu kg. Va imbratisez si sa va bucurati de viata, ca nici nu stiti ce repede trece. Orice femeie are farmecul ei indiferent de kg in plus sau minus.
Mulţumesc de-mpărtăşire, Magda. Şi încă o dată mulţumesc.
Si eu multumesc ca te-am cunoscut. Sa fi sanatoasa si fericita!
Mulţumesc, asemenea.
Fetelor, este a treia oara cand incerc sa scriu ceva… citind cele ce ati scis, cred ca imi dau seama ca sunt o norocoasa. M-am nascut un copil normal, insa din dorinta alor mei de a nu fi privata de nimic am cam fost alimentata, mai mult decat nu trebuia. Copilaria si adolescenta le-am petrecut cu o greutate oscilanta, cand eram normo pondrala, cand eram supra ponderala. Toate au fost bune si frumoase, pana prin clasa a V-VI-a cand la noi s-a schimbat ceva, au inceput problemele cu mama (patima bauturii). De la acest moment, m-am straduit cu toata fiinta mea sa gasesc un echilibru si sa tratez toate problemele cu seriozitatea si sinceritatea care credeam eu ca se cvine fiecarui lucru. Nu odata am izbucnit in plans, urland la tata sa faca ceva, sa opreasca tot cosmarul. Anii au trecut, fetita a devenit, adolescent, apoi adult. Uitandu-ma in urma imi pare rau ca nu am avut taria sa ii infrunt pe cei care radeau de mine, de mama, de noi…eram un copil cu o greutate mai mare, insa drama mea era nu ca imi spuneau ca sunt grasa, ci ca imi spuneau de mama. Ajunsa adult, l-am intrebat pe tata de ce a indurat atata, iar el mi-a raspuns cu ochii in lacrimi: cand m-am insurata cu mama-ta, era cea mai frumoasa si desteapta femeie din oras. Cum sa o arunc ca pe o masea stricata acum cand este bolnava. Tu ai putea sa nu mai vrei sa stii de mine daca ai sti ca sunt bolnav de cancer sau de ciuma? Ei, vorbele astea au sunat si suna greu si le-am inteles cand, casatorita fiind am atins minunata greutate de 123 kg la 1.65 m si sotul meu odata nu mi-a spus pe vreun ton rautacios ceva. Desi aveam vreo 65-70 kg cand ne-am cunoscut, iar dupa nastere am cam luat proportii m-am simtit la fel de iubita ca in prima zi…cred ca si asta m-a determinat sa fac. Sunt in plin proces de slabire…cu pasi mici, dar sper siguri. Asa cum a spus si Ana Barton, trebuie gasit un echilibru. Echilibrul cred ca este cheia succesului. Si mai cred ceva, ca fiecare din noi are cate o poveste de spus, chiar daca unele din noi nu stim cum sa o facem pentru ca nu avem darul scrisului. Multumesc pentru experientele impartasite!
Şi eu îţi mulţumesc, Divingsuit. Respectul meu tatălui şi soţului tău. OAMENI.
ah, scuze pentru eventualele greseli de ortografie…sunt pe fuuuugaaaa!
Nutresc o admiraţie nedisimulată faţă de acei oameni care, la modul civilizat, simplu şi sincer, au curajul să spună şi să se spună, după cum îmi ridic ceremonios pălăria şi mă-nclin în faţa acelora care, trecînd peste traume şi peste neajunsurile existenţiale, scriu, descriu şi se scriu, fără a se prescrie vreodată. Dintr-o oareşcare experienţă, găsesc în firea lucrurilor infinit mai simplu şi nesupus uzurii psihice să vorbim cu detaşare despre alţii, decît să vorbim aplicat, fără mînie şi prejudecăţi, despre propria persoană. Deşi n-o cunosc pe Ana Barton, decît vag şi eminamente incomplet din textele sale, nu am avut nici un moment impulsul de a o suspecta de orgoliul scriiturii sau de egocentrismul propriu artistului la tinereţe, ba dimpotrivă, intuiesc în cea care adoră să i se spună ,,Fă” (de unde şi apartenenţa duios-empatic poporană) o rară capacitate de a se dedica. Citind-o, de fiecare dată am întîlnit un om lucid, cu o poftă nebună de viaţă, cu o duioşie maternă netrucată şi, invariabil, cu un umor dezinvolt împănat cu girafe şi cu ghiduşii lingvistice de tot felul, chiar şi atunci cînd vorbeşte despre lucrurile grave. Ana e tipul de om care găseşte oricînd soluţii pentru ieşirea din criză, din impas. Al ei şi/sau al personajelor care-i populează povestirile şi pe care reuşeşte să le pună, mai de fiecare dată, într-o lumină favorabilă. Ana cea bună şi personajele sale se încăpăţînează să nu piardă. Nu din solemnitatea momentelor aurorale, nu locul fruntaş pe podium, nu pariul cu existenţa, nu oportunităţi sau trenuri ultime, ci încrederea în sine. Am fost un copil obez. Doare şi azi este o poveste despre viaţă, în care autoarea rezistă tentaţiei ficţionalizării. E o mărturisire crudă, nudă, brutală, care trădează un om obişnuit să nu menajeze şi nici să se menajeze. Ana sparge barierele intimismului, făcîndu-şi publice confesiunile, micile victorii, eşecurile, speranţele, dorinţele şi trăirile, în spiritul detabuizării sănătoase pe care o practică în viaţa de zi de zi. Ana se scrie pe sine, îşi ,,încondeiază” sinele, şi-l face aliat, trăieşte, dar mai ales îşi retrăieşte viaţa relatînd-o cadru cu cadru, avînd curajul de a şi-o asuma. Nu cosmetizează, nu se autocenzurează, nu se panichează, nu vrea să dea bine cu orice preţ. Experienţa traumatică pe care o mărturiseşte şi-o doreşte de folos şi de ajutor pentru semenii aflaţi în suferinţă. E un exerciţiu extraordinar de voinţă, o motivaţie imensă de a se reinventa periodic. Ana Barton nu deţine şi nici nu crede într-o reţetă a succesului, aşa cum pretind, de pildă, cărţile ,,miraculoase” ieftine despre pozitivare sau optimizare personală, despre reuşita în viaţă sau despre succesul în afaceri. Ana nu numai că-şi supravieţuieşte sieşi, ci şi trăieşte în armonie cu sinele, ca într-o relaţie de iubire, cu dragoste şi năbădăi. Există două tipuri de corporalitate pe care Ana Barton se străduieşte să le ţină sub control: greutatea cuvîntului lansat în lume şi propriul fizic. Ana, o apariţie publică vie, charismatică, ne arată că sinceritatea e cea mai de succes poveste. Sinceritatea cu sinele, ca prim pas în direcţia sincerităţii cu lumea. Scriitura Anei nu-şi propune nici să consoleze şi nici să arunce în depresie, ci pur şi simplu să fie. Acolo. Unde e nevoie de ea. La îndemînă. Nu e un lamento, ci un discurs moralizator, al unui om puternic, cu mentalitate de învingător. Ana refuză să iasă din viaţă şifonată sau mergînd de-a buşilea. Preferă demnitatea, surîsul, pasul semeţ şi elanul vital pe care i-l dă inima roşie şi laptele dulce.
Îţi mulţumesc din suflet, Florin-Corneliu Popovici. Când te citesc, îmi doresc să fiu cum mă vezi/ simţi tu. Mereu am impresia că nu merit cuvintele tale, deşi sunt mereu surprinsă cât de profund şi de nuanţat mă citeşti, doar citindu-mi textele, neîntâlnindu-ne noi niciodată.
Parca scris din mine …
Mulţumesc, Cora.
Am citit pe nerasuflate articolul.Sieu am 42 de ani și frumoasa 100 de kg. Am doua fete superbe dar după naștere kg au refuzat să mai plece. Găsesc scuze, motive, zeci de diete începute și nici un dram de voința. În adolescenta nu m-am gândit prea mult la felul cum eram. Aveam undeva la60-65 kg. Eram tânără și nebunatica.In anul II de facultate când tata a murit am slăbit mult aveam 55 kg. Nu mă avantaja având o structura osoasă. Acum mai mult ca niciodată sunt măcinată de gândul că trebuie să slăbesc. Pentru sanatatea mea .Deși am făcut sport regulat nu am reușit să dau prea mult jos. Cu cât mă gândesc mai mult la kg pe care trebuie să le dau jos, eu le pun.Cred că trebuie să fiu sinceră cu
mine și să caut adânc în mine acel dram de voința și să mă pot controla. Acest articol mi-a dat un impuls. Mersi Ana
Cu mare drag, Elena. Ai grijă, nu diete, ci conduită alimentară sănătoasă şi potrivită ţie, nu încercată de alţii. Fiecare om e unic.
Felicitări pentru ce ai scris, Ana! Dar și pentru tot ce ai trăit.
Eu pe la 19 ani ajunsesem să am 96 de kg. Niciodată n-am mîncat foarte mult, dar la mine îngrășarea a fost din cauza unor dereglări hormonale. Am fost la mai mulți medici endocrinologi. Unul dintre aceștia mi-a dat un regim pe bază de multă înfometare: două grefe pe zi. Nu am putut să-l țin. Aveam amețeli. Următorul medic mi-a dat un regim disociat (3 legume, 3 fructe, 3 carne parcă), dar nici pe acela nu l-am dus la bun sfîrșit. Din cauza kilogramelor în plus aveam colesterol, probleme cu bila și cu digestia. Am făcut și o gastrită de toată usturimea (aia cică din cauza stresului, nu a alimentației, mă rog). Pînă cînd – la 20 de ani – m-am săturat efectiv de toți medicii pe care i-am întîlnit și am decis să-mi creez singură regimul (fără sport, fiindcă oboseam foarte tare). Am devenit lacto-vegetariană. Mâncam doar iaurturi, brânză slabă, anumite legume și anumite fructe. Rar pîine. Nu am avut deloc lipsă de calciu sau de vitamine. Mă simțeam mult mai bine. Am slăbit de la 96 la 75 kg. Apoi am stagnat și m-am supărat tare pe corpul meu că nu mai voia să dea jos niciun gram. Am 1,75 m și îmi doream măcar la 65-70 să ajung. Nu am ajuns nici în ziua de azi la 70 kg, dar știu că e nevoie de mai multă ambiție și de sport. Sfatul meu pentru cei/cele care vor citi comentariul acesta: atunci cînd veți da de un medic care vă va recomanda un regim cum a fost cel al meu, cu două grefe/zi, plecați de la acel medic! Veți economisi timp și bani. Mulți medici dau aceleași diete care se găsesc și pe internet. Căutați un doctor bun, care să nu se joace cu sănătatea voastră. Sau citiți textul Anei și apucați-vă de un stil de viață sănătos.
Felicitări încă o dată!
Mulţumesc mult, Ionela. Da, conduita alimentară se personalizează.
Draga mea Ana,tu mă văzuși anul trecut sunt o huidumă ! La 17 ani aveam 75 de kilograme,desigur de mine se speriau și băieții,cînd mă luam cu ei la trântă. Îmi plăcea supremația mea, lupte greco-romane.La vreo 15 ani,unul m-a umplut de sînge,atunci mi-am dat seama că nu de grasă,am fost bătută,ci de forța cu care sunt înzestrați băieții de la Dumnezeu. Gata,adolescența s-a terminat și fiind căsătorită de f.tânără,doar 2 ani mi-am păstrat greutatea,ca după aceea a sosit primul copil,deja o sarcină pierdută la 7 luni înainte….Am rămas cu 10 kilograme în plus după naștere. Chinuri mari să reduc,dar îmi plăcea tot ce mâncam. Iar sunt însărcinată după 4 ani,fetița a doua mi-a lăsat alte 7-8 kilograme…Ca în noaptea de cutremur din 1977,fiind la o cafea…știam că sunt gravidă din nou(dracului că nu existau contraceptive atunci) urmam să mă duc la un doctor pe ascuns să fac întrerupere de sarcină…dar fiind pe fotoliu,am simțit cum copilul mișcă ??? Era 4 martie 1977 cutremur devastator și am decis :unde mânâncă doi copii va mâna și al treilea…da,l-am născut în august,dacă cineva spune că un copil nu mișcă la 3 luni să nu mă contrazică pe mine ! Deci și băiatul mi-a dăruit alte kilograme în plus ! Acum bunică,am 81 de kilograme,și asta că nu mânânc,pâine,orez,cartofi,pasta,fasole uscată nu zahăr,dulciuri,tort,prăjituri,înghețată ori bomboane…deci restricționez și acum,să pot avea cel puțin aceste „scumpe ” 81 de kilograme !
Te iubesc și mi-e dor de tine, Seva. Și-ți mulțumesc. Știi tu pentru ce.
Și eu te sărut,tu ai fost cea care ai ținut piept cu urgiile blogărelii ptr.mine !
Fiindcă te-am simţit dinainte de-a te cunoaşte. Am simţit că eşti pâine caldă. .)
Phai, ana, ce misto esti, femeie, tu, cu avatarurile si tribulatiile tale.
Oh, si mai esti si nesabuit de frumoasa!
Prea multi talanti. Prea nu e corect. Si eu m.am nascut in ’73, dar n.am fost primenita cu o asa salba de haruri.
Imi face bine ca te.am aflat, ma bransez si eu aci.
Ei, Jo, sunt un om obişnuit, cât se poate de obişnuit.
Am citit. Am recitit. Am recitit iar…N-am avut probleme cu greutatea, dimpotriva, am fost un copil normal, apoi o adolescenta subtire. O tanara svelta, uneori chiar prea slaba… Dar mi-a placut enorm ce si cum ai scris, poate pentru ca in fiecare rand, cuvant, respiratie dintre fraze, ai pus enorm de multa viata, traire, sinceritate, amintire, viata, tristete si bucurie, viata, si mult din acea cantitate, deloc neglijabila, care e sufletul si pe care unii (ignoranti, spun eu), il cred usor ca un fulg, el fiind, de fapt, urias). Uneori poate cantarim mai mult pentru ca avem un suflet mare… Am glumit, dar categoric sufletul nu e o pala de zefir, e ceva … deloc neglijabil. Sa revin la cele scrise de tine atat de bine, cu condei dirijat de talent si simtire. Daca pana am adus-o pe lume pe fiica mea n-am avut nicio problema de greutate, dupa ce-am nascut, au inceput. Fericirea pe care o traiam atunci era prea mare pentru a baga in seama ceva atat de insinifiant precum bietii colacei depusi pe abdomen…Care au disparut odata cu prima dieta. Dar au reaparut dupa 40, odata cu niste probleme de sanatate (si da-i cu symbycort(izon), antibiotice si B-uri!). Cand am citit ca mancai tot ce prindeai, m-am vazut pe mine la inceputul depunerilor. Ai tras un semnal de alarma eficient si uman: e groaznic sa fii obez! Am avut colege, rude, prieteni si stiu cat sufereau. Acum am vreo 15 kg in plus, dar asta dupa ce am dat jos 19. Am amintiri triste din perioada obeza, cum obisnuiesc sa-i spun. Si eu m-am bucurat cand cantarul mi-a aratat 46 kg la cei 18 ani nebuni pe care-i aveam atunci, fara sa ma gandesc la consecinte. Oscilez, pot sa dau jos rapid cate 8 kg, pe care le pun la loc la fel de rapid.Acum m-as bucura sa arate 65 dusmanul meu, cantarul! Voi lupta pentru asta, si in mare parte ti se datoreaza. Mi-am amintit de anii obezi, cand eram rea cu lumea si cu mine, pentru ca nu ma suportam, cand evitam sa ies, ma enervam din nimic si cautam motive sa raman acasa. Adevarul era ca nu voiam sa intalnesc persoanele care ma stiau frumoasa, subtire, eleganta. Multumesc, scrii minunat si ai subiecte mari, importante, care ajuta si fac mult bine. Sa fii fericita, Ana!
Mulţumesc, Mirela.
Mirela,
scumpa mea,toată viața mea eu sunt ADEPTA dietei lui Atkins,cu cât mănănci cât mai puține carbo-hidrates cu atât slăbești enorm ! Este o dietă„bitch” dar ai să te speii cât vei slăbi ! NUMAI TREBUIE SĂ NU TRIȘEZI ! eu țși garantaez schimbare totală ăn 6-9 luni !
Altă persoană (nu eu zic:ci Atkins Diet! )
vrusei să spun,că ai să te sperii de cât vei slăbi ! Garantat 100% slăbire !
mîncând cele mai deliciase fripturi,cârnați,mici,tobă,chiftele…
desigur,vrusei să spun,cele mai delicioase,care îmi lasă gura apă…exact când vorbim,gata îmi este foame ! Am să mînânc orișice !
Multumesc!