Nu, sigur că nu suntem noi dintre cei care caută contrabandişti aducători de bucăţi de rinoceri ori de tigri şi nici consumatori dependenţi de brânca-ursului sau de năvalnic. Suntem însă vajnici amuşinători de oameni. Sau bine-ar fi să fim.
Îmi şade-n minţi de ceva vreme cuvântul ăsta, „afrodiziac“, de care-am tot râs de când l-am aflat. Aşa, un fel de fata morgana. N-ai ce-ţi doreşti, cauţi expediente.
Fie că eşti femeie, fie bărbat, pui la bătaie un întreg arsenal se pomezi şi-ţi tulburi neprihănirile cu trenduri care să te avantajeze. Mi-amintesc de Chera Duduca şi de aluniţele ei false. Nu te grăbi în extremă, că nu te vreau neglijent şi pestilenţial. Întrebam doar dacă ştii unde se sfârşeşte grija de tine şi unde-ncepe adaosul care duce la excesul care te face să nu te mai recunoşti. Şi nu doar tu.
Dacă ştii care-i momentul când începi să vrei să pari altfel sau altcineva şi dacă-ţi este clar când chiar începe să-ţi şi iasă. Când începi să vinzi imagini. Dacă nu, poate faci o restrospectivă. În mod sigur însă, n-are cum să nu fie limpede efectul fals asupra celorlalţi fiindcă ei iau ce le dai şi prea puţini te caută pe sub jupoanele măştilor. Nici n-ar fi treaba lor.
Altfel, stăm bine. Cerere şi ofertă. Atunci, care-i pântecele născător de nedumeriri şi cum de-i lăsat greu mai des decât oricare altul? Că ne umplem de dezabuzări precum trăitorii-n războaiele vechi, numai că ei se umpleau de păduchi, nu de mirări. Păduchii noştri cei de toate zilele sunt propriile dezamăgiri pe care le consumăm până la autoextincţie fiindcă n-avem curajul să ieşim în lume aşa cum suntem şi, în consecinţă, facem alegeri nepotrivite. Suferinţa se naşte astfel pe cale naturală, fără forceps.
Foto: Costică Acsinte
Şi nu se leagă mai nimic sau, oricum, nu se leagă trainic, cu bucuria legăturii fireşti. Şi-ncepi să crezi întâi că lumea-i rea şi proastă, carevasăzică nu merită ipochimen ca tine, şi, mai târziu, începi să te întrebi dacă nu cumva ar putea fi o hibă chiar la tine. Asta-i o întrebare bună de pus mai des. De control, nu de altceva.
Ar fi, poate, o soluţie să nu mai cauţi calităţi în oameni, ci să primeşti oameni. Să încetezi căutările. Sunt sterile. Nu mai vâna, ci dă-te. Ştiu, nu-ţi place să te simţi vulnerabil. Şi dac-ar începe să-ţi placă, în loc de a-ţi dori să nu mai fii? Dacă nu ţi-ai mai învârtoşa caii-putere de câte ori întâlneşti oameni, ci te-ai lăsa să curgi cum eşti? Păi, ştii ce-ar fi? I-ai avea lângă tine numai pe cei care te simt, pe împărtăşitori, că numai de împărţitori mă tem că-ţi este traista debordantă.
De fapt, chiar există „afrodiziac“, nu-i o vorbă goală. Dar este numai unul pe lume. Încrederea. Singurul bun cu adevărat bun pe care-l ţin în braţe oamenii. Şi, dacă avem noroc, singurul bun comun. Restul sunt întâmplări şi vremuri. Treceri prin, trăite ca treceri peste, ca să ne fie mai pe deasupra, că uşor n-are cum. Încrederea în tine şi-n omul de lângă tine te dă afară din cutia cu pomezi şi te lasă să zburzi. Aşa cum eşti şi cum, cel mai adesea, nici nu ştiai că eşti. Nu zic „bun“, nu zic „rău“. Zic tu. Zic viu.
