Nu, nu mi-a plăcut deloc atunci când părinţii au decis să mă ia la Târgovişte fiindcă aveam aproape şapte ani şi trebuia să încep şcoala. Era toamna lui 1980, iar eu n-am iubit-o deloc tocmai pentru că m-a smuls de la Potlogi şi m-a aruncat, fără vreo umbră de-ntrebare, la Târgovişte. M-am născut la Potlogi, ştiţi, desigur, că acolo se află un palat brâncovenesc şi o biserică la fel de brâncovenească, de unde sunt părinţii mamei, şi am crescut acolo şapte ani complet descheiaţi, asta pentru că anii ăştia nu m-au lăsat niciodată în viaţă să deznădăjduiesc. Tata e ardelean, iar din cauza asta o să spuneţi că-s cam aspră şi n-o să greşiţi. Crusta, da, e tare. Mixturi.
Bunicul meu mă învăţase să citesc de la cinci ani, aşa că mi-am făcut, de durere, propriul calendar pentru doisprezece ani, într-o agendă pe care scria Combinatul de Oţeluri Speciale. Am muncit ceva la el, dar era o chestiune vitală fiindcă fiecare zi trecută era tăiată cu o linie oblică, semnul meu pentru clepsidră. Abia prin clasa a VI-a, când ajunsesem la jumătate, mi-am dat seama cât de mult mai e de stat la oraş. Întristător, cuvântul deprimant fiindu-mi complet necunoscut pe-atunci. Aşa c-am început să las zilele să se strângă nemăcelărite şi să tai câte o săptămână întreagă, orizontal şi apăsat, ca să am senzaţia de trecere.
Stăteam în Aleea Trandafirilor, iar frate-meu nu se născuse încă, dar se proiecta. M-au dat la Şcoala nr.5. Trei luni m-au târât zilnic. Nu şcoala era duşmanul, însă era motivul crunt al dezrădăcinării, dar nici de psihologie de-asta măruntă n-aveam habar pe-atunci. Prin decembrie, am cedat. Eram cuminte, deşi azi nu se mai vede nimic din asta, învăţam foarte bine şi mă plictiseam teribil la ore. Fusesem însă înfrântă, aşa că nu crâcneam. Aşteptam după-amiezele de sâmbătă, apropo, voi ştiţi că noi învăţam şase zile din săptămână, iar ai noştri lucrau tot atât?, ca să mergem la bunici. Adică să fie şi un pic de viaţă dulce.
Ai mei s-au mutat în centru la un moment dat, iar eu, la Şcoala nr. 2. Am avut cea mai bună dirigintă din lume, Violeta Tomescu. Şi cea mai mişto profesoară de Engleză, Angela Naumovici. Director era Burghezu’ şi ne preda Constituţia României, îndoctrinare pe pâine. A, chiar aşa: noi am făcut şcoală comunistă, copii. Făceam practică agricolă la fiecare început de an, în podgoriile şi livezile din apropierea Târgoviştei. Dar ştiţi voi cât de frumos era? Abia prin octombrie începeau cursurile. Şi n-am zis nimic de Mişu Udrescu, cel mai altfel profesor de Română din câţi pot exista. Uite şi de-aia n-am rămas eu asistent universitar la Litere, exact de-aia, că am ştiut că n-o să pot fi niciodată nici la degetul cel mic, vorba vine, Mişu fiind un uriaş, al acestui om. N-am mai recunoscut asta până acum. Reverenţă, acestui om mare.
M-am dus la liceu la Văcărescu, aşa-i zicea tata; ştiu că voi îi ziceţi Ienăchiţă. Se reintrodusese în acel 1988 clasa de Filologie-Istorie, şi, cum eu eram loază la Matematică & Co, adicătelea de vreo 8, cu foarte mare indulgenţă, dar doamna Brăguţă îmi dădea 9, să nu-mi strice pleiada de 10 dimprejur, iar la Şişu mai luam şi maximum, despre Fizică vorbesc acum, am ales umanioarele, că doară era singura cale să performez şi eu cumva. Am intrat, clasă cu multe fete, practica se făcea, râdeţi, c-aveţi de ce, la UPET, frate, la strung. Da’ mă descurc, dacă-mi pui un banc în faţă, şi acum şi nici nu-mi sare oja. Dirigintele, bafta mea, profesor de Matematică, domnul Brăguţă, soţul profesoarei din şcoala generală. De el nu-mi era frică deloc. Pâinea lui Dumnezeu. Eram secretar UTC, adică şefa clasei, făceam toate treburile administrative, îl degrevam, carevasăzică, simţitor. Ne armonizam noi.
Profesorii mei din mijlocul inimii sunt însă Johnny, Ion Gavrilă, şi Dondo, Gheorghe Dondorici. Pe oamenii ăştia i-am iubit şi-i iubesc la fel şi azi. Amândoi mi-au arătat foarte mare încredere şi m-au învăţat cum se stimulează absolut întotdeauna un om: apreciindu-l corect şi ferm. Johnny m-a şi lăsat mereu să fiu creativă, nu mi-a frânt gâtul cu tipare inutile, iar lui îi datorez nefrica de cuvinte şi plăcerea nebună a scrisului, dragostea mea cea mare. Eu sunt eu astăzi pentru că el a fost cineva când am început eu să-nţeleg că-s om şi, mai ales, ce anume ne diferenţiază pe noi, oamenii, unii de alţii. Specificurile personale. Altfel, în liceu nu mi-a prea plăcut. Eram cam insurgentă, niţel încrezută şi o idee scârbă. Mă rog, nu în sensul activ, da’ pasiv cât cuprinde. Însă în liceu am descoperit oraşul, chiar dacă mă ţineam cu mare consecvenţă de tăierile de zile din agenda cea deja bătrână.
De împrietenit pe viaţă, m-am împrietenit cu Violeta Ispas şi legătura asta chiar e indisolubilă, însă datorită ei, că e bună, blândă şi iertătoare, eu menţinându-mi drept defectul de a scoate pe gură numai crud şi verde. O fi ştiind ea că o iubesc şi o admir? Apoi, acum trei ani, l-am descoperit pe Vasile Lupaşc, colegul nostru, începând dintr-a XI-a. Şi n-o să spun redescoperit pentru că în liceu chiar nu l-am cunoscut pe acest om care astăzi îmi este foarte drag şi cu care împart o minunată formă de nebunie cognitivă şi ceva simţiri cumsecade. Las’ că-i pot vorbi oricând fără uverturi. Mare lucru.
Prin clasa a IX-a, am început să ieşim noi în parc, la Chindia, la Turn, prin Centrul Vechi. Hei, stai uşor, pe-atunci nu erau baruri şi cluburi acolo. Noi ne uitam la arhitectură, intram în bisericile vechi, ne urcam pe ruine şi spiralam scările Turnului, că era deschis. Ne plimbam şi cu barca, normal că după ore, în uniforme, însă măcar ne dădeam jos nenorocitele de bentiţe care ne înroşeau urechile. Primăvara şi toamna miros, la Târgovişte, a Târgovişte. Şi lumina e altfel filtrată acolo. Dar asta aveam să aflu numai după ce, aşa cum mi-am promis la şapte ani, am plecat, după bacalaureat. M-am dus, evident, la bunici, iar de acolo, acum 22 de ani, am ajuns la Bucureşti.
Nu vin des acasă. Poate vara, când e fata mea în vacanţă acolo, la ai mei. Sigur, de Paşte şi de Crăciun. Mai trage frate-meu de mine între sărbători şi mai ajung de câteva ori pe an. Imaginaţi-vă că tocmai aşa am ajuns să iubesc Târgoviştea. Văzând-o rar şi, mai totdeauna, frugal. Mai mult prin arome. Violeta mă scoate cu forţa-n oraş şi n-aş zice că Vasile se lasă mai prejos. În anii din urmă, a apărut şi o formă de mândrie a apartenenţei la urbe, ba chiar şi una de recunoştinţă. Până la urmă, chiar dacă nu acolo m-am născut, în mod cert, acolo m-am structurat esenţial. Iar oraşul ăsta chiar e frumos, plus că ai foarte multe de văzut, îi las pe alţii să scrie, în detalii vibrante, despre parcursul istoric, eroism şi monumente, şi câteva lucruri de înţeles. Unul dintre ele este nedespărţirea. Pentru mine. Şi mai e unul. Libertatea. M-a lăsat să-mi fac voia şi să plec, arătându-mi-se rar şi pe bucăţi, într-o relaţie deschisă şi fără niciun fel de obligaţii. Discret şi perseverent, aproape uman, făcându-mă să-l iubesc.
Buna dimi.
La mine mama e ardeleanca :). Io am invatat 12 ani la aceeasi scoala, tin minte ca era o sala de gimnastica langa sala de sport…cascam ochii la barna, inele. Aviam vio 7 ani si m-am trezit c-o minge de tenis in ochi, in curtea scolii, jucau unii cu peretele si io am trecut pe acolo. Ah, sa nu uit de declaratiile date dirigintelui in lic, unde am fost, de ce, cu cine, pentru ce. De aia! Inadmisibil. Te pup Ma duc sa descarc neste calc.
Neaţa, Uc. Descarcă.
Ha, nu stiam ca te-ai nascut la tara. Poate de acolo ti-a ramas imaginea unei copilarii de mit. Tarancuta-tarancuta.
E frumos orasul, a rezistat? Prin Iasi erau tei, tot timpul au fost tei, pina acum citiva ani, cind i-au taiat. Afaceri … in loc au pus niste boscheti piperniciti, luati cu galeti de bani. Nu mi-o venit sa cred cind am vazut prima data o strada pe care am trecut de mii de ori fara tei … parca fusese razboi si ma plimbam printre ruine. Am ocolit-o cind am mai avut treaba pe acolo.
Mult succes miine!
Se poate pune niste muzica? E asa liniste aici …
Ia sa vedem, ia embedu’ sau ma trimite-n spam?
[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=lrj3YPTCbtA]
https://www.youtube.com/watch?v=lrj3YPTCbtA
Daca mai dai ochii cu ala de administreaza site-ul, poti sa-i spui ca embedul clipurilor de pe youtube e automat in wordpress. Nu inteleg de ce s-a chinuit cineva sa-l scoata? Sau e posibil sa folosesti o versiune mult mai veche de wordpress, ceea ce nu-i prea bine deloc (un update ia citeva minute). Hai, c-am vorbit prea mult, noapte buna!
Carevasazica suntem conjudeteni dupa locul de nastere…Stiam ceva de Targoviste dar acum am aflat mai mult. Frumoasa evocare a profesorilor, frumos scrii despre oras si fain ai creionat lumina speciala a acestuia! Noi, eu cu sotia, trecem cam de doua ori pe luna prin oras (Crevedia-Bezdead si retur) dar nu am mai oprit de ani buni sa bem o cafea macar. Zilele trecute vorbeam despre asta, ca in vara asta sa vizitam Targovistea pentru a vedea schimbarile aparute in ultimii ani-ne planificam vizite in toate zonele din tara si nu stim mai nimic de capitala judetului nostru ! Abia astept sa o duc in parc la Chindia sa o plimb cu barca in semn de aducere aminte a adolescentei, cand am plimbat-o prima oara si am fost si la gradina zoologica(stiati ca este cea mai veche gradina zoo din tara?)